LOADING

Type to search

Ortodoxie si traire

“Preoţia sacramentală” vs “preoţia universală”

Share

Ierom. Petru Pruteanu, Chisinau

 

Întrebare: Părinte Petru, am citit pe un blog baptist precum că Biblia n-ar vorbi despre vreo „preoţie sacramentală”, iar ortodocşii greşesc prin faptul îşi pun încrederea în puterea preoţilor de a ierta păcatele, permiţându-şi chiar să greşească fără măsură. Ce ne puteţi spune despre asta?

Răspuns: Sunt două întrebări diferite şi foarte vaste, iar pentru a răspunde la ele, trebuie să lămurim în primul rând termenii biblici, după care să dăm câteva explicaţii sumare. Iată ce termeni foloseşte Sfânta Scriptură:

Iereus (ιερέυς) a fost tradus la noi prin cuvântul „preot”, dar înseamnă literar: „sfinţit slujitor”;

Presbiter (πρεσβύτερος) înseamnă literar „bătrân”, dar întrucât termenul apare de obicei în contextul „bătrânii Adunării”  sau mai degrabă „ai Bisericii / πρεσβυτέρους τῆς ἐκκλησίας” (vezi Iacov 5:14), el se referă la preoţii comunităţii, care la propriu, iniţial erau aleşi dintre bătrâni (ca şi la evrei), ca nişte ajutători ai episcopului. Textul de la Fapte 14:23 arată clar că „bătrânii/preoţii Bisericii” nu erau pur şi simplu nişte bărbaţi în etate care aveau o autoritate omenească în faţa comunităţii, ci erau rânduiţi prin hirotonie şi spre slujba Bisericii: χειροτονήσαντες δὲ ατος πρεσβυτέρους κατ’ ἐκκλησίαν κα προσευξάμενοι μετ νηστειν παρέθεντο ατος τ Κυρί, ες ν πεπιστεύκασι. Lexikonul Patristic (G. Lampe, Oxford 1961) arată clar că încă de la sfârşitul sec. I – începutul sec. II, Biserica folosea cuvântul „presbiter” ca un sinonim al lui „iereus” sau chiar „episcopos” (cf. Tit 1:5-7). Folosirea lui „presbiteros” cu sensul de „bătrân” apare în textele patristice de obicei cu referire la bătrânii spirituali ai Vechiului Testament, iar pentru limbajul comun, noţiunea de bătrân este exprimată prin termenul γέρων, folosit atât în filosofia greacă, cât şi în limba modernă (de unde şi domeniul ştiinţific „gerontologia”).

Iar acum despre aşa-zisa „preoţie universală” în raport cu „preoţia sacramentală”. Ca şi alte probleme „inter-confesionale”, aceasta e greu de abordat cu sectarii, întru cât ei resping Tradiţia Bisericii. Totul se reduce la această problemă. Protestanţii, dar mai ales neoprotestanţii nu vor putea niciodată să înţeleagă Ortodoxia, întrucât nu înţeleg ce înseamnă Sf. Scriptură şi care este raportul ei cu Sf. Tradiţie. Preoţia şi învăţătura Bisericii despre Sfintele Taine (nu neapărat 7, în înţeles scolastic), nu pot fi înţelese de cei care au făcut un salt de 18 secole în istorie, ignorând trăirea multiseculară a Bisericii Apostolice Ortodoxe. Desigur, Biserica Ortodoxă n-a rămas la nivelul sec. I şi acest lucru este practic imposibil, dar tot ce a acumulat Biserica în 2000 de ani este în deplin acord cu Biserica Apostolică. În acest caz să vedem cu tratează Biserica Apostolică problema preoţiei:

Înainte de a trece la clasicul text de la 1 Petru, cap. 2 (invocat de sectari), trebuie să arătăm clar că Hristos a dat un dar sacramental deosebit Apostolilor săi şi acesta nu a fost dat tuturor, ci doar unor bărbaţi (şi anume bărbaţi) aleşi. Nici Cina cea de Taină, nici darul legării şi dezlegării păcatelor (Ioan 20:22-23) nu au fost date celor 5.000 de oameni din pustie sau mai ştiu eu ce altor grupuri de oameni cu care Hristos a intrat în contact, ci unor bărbaţi „iniţiaţi” şi special rânduiţi. La Botez de asemenea au fost trimişi numai Apostolii şi urmaşii lor, nu activiştii sectari.

Anume aşa au înţeles şi au făcut şi Apostolii, şi texte în această privinţă sunt extrem de multe. Din lipsă de timp, amintesc doar unul mai grăitor:

La I Timothei 4:14 scrie: Nu fi nepăsător faţă de harul care este întru tine, care ţi s-a dat prin proorocie, cu punerea mâinilor preoţiei (aşa trebuie tradus corect) // μ μέλει το ν σοὶ  χαρίσματος, δόθη σοι δι προφητείας μετ πιθέσεως τν χειρν το πρεσβυτερίου.

De aici să vede clar că este vorba de un har special (harismă), care se dă prin punerea mâinilor preoţiei (folosindu-se aici cuvântul πρεσβυτερίου). Nu se poate pune problema unei harisme a „bătrâneţii” împărtăşită prin „punerea mâinilor”. Deci, vedem clar ce înţelegeau Apostolii prin aceasta: preoţia (exprimată fie prin „iereus”, fie prin „presbiteros”) este un har, care se dă prin punerea mâinilor şi această împărtăşire a harului se transmite succesiv de la Sf. Apostoli, de aici şi noţiunea de „succesiunea apostolică” în teologia ortodoxă. 

Cât priveşte aşa-zisa „preoţie universală” (cf. I Petru 2:5,9) în raport cu cea „sacramentală”, lucrurile stau cam aşa:

– Antagonismul dintre „cele 2 preoţii” a apărut abia odată cu protestantismul (după 1517) şi într-un context istoric diferite de cel din Răsărit. Este important de reţinut că lumea creştină din primele 15 secole nu s-a confruntat cu o astfel de problemă, din totdeauna făcându-se distincţie clară între„cleric” = persoană aleasă şi „laic” = om de rând, simplu reprezentant al poporului (λαός). Prin urmare, cele 2 „tipuri de preoţi” sunt distincte, dar nu opuse. Ele nu pot exista una fără alta şi-şi au rădăcini una în alta;

– preoţii sfinţiţi (în înţelesul de cleric) sunt luaţi din rândul celor ce au „preoţia universală”, iar această „preoţie universală” primeşte sfinţire de la „preoţie sacramentală”. Nu poate un popor să fie numit „preoţie universală” (de fapt în textul biblic: „preoţie împărătească”, „a lui Hristos Împăratul” – !), dacă nu au rândul lor o „preoţie sacramentală”. Vă rog să reţineţi că textul biblic nici nu cunoaşte noţiunea de „preoţie universală” aşa cum o afirmă sectarii;

– „preoţia universală” a creştinilor se dă prin Mirungere (practic, odată cu Botezul). În primele 2-3 decenii ale creştinismului nu exista Mirungere, ci două puneri a mâinilor (distincte): a) una ca „pecete a Darului Sfântului Duh” imediat după Botez, înlocuită chiar la sfârşitul sec. I cu Mirungerea, probabil tocmai pentru a nu fi confundată cu „hirotonia” (mai ales că practica ungerii cu Mir era cunoscută şi în Vechiul Testament), şi b) altă punere a mâinilor în scopul consacrării pentru o treaptă clericală;

– orice creştin care a primit Botezul şi Mirungerea este „preot” în sensul că se roagă lui Dumnezeu, aduce şi se aduce jertfă Lui, dar mai degrabă, participă la jertfa adusă de către Biserică prin preot. Este foarte important să reţinem că (în Ortodoxie) preotul nu poate aduce jertfa euharistică fără mireni (laici), iar preotul nu stă cu faţa spre credincioşi (ca la romano-catolici, de unde a pornit şi polemica în Apus), ci ca primul din comunitate, ca alesul comunităţii pentru această slujbă deosebită care nu poate fi dusă şi înfăptuită de oricine;

– „preoţii-clerici” sunt luaţi din rândul „preoţilor-laici” şi sunt chiar aleşi de aceştia. În trecut laicii aveau un rol mai mare în alegerea clericilor, iar în prezent rolul lor s-a redus la exclamaţia „Axios / Vrednic este”, rostită la hirotonie. Oricum, laicii participă şi aprobă alegerea şi consacrarea unui cleric. 

Deci, pe scurt, în Ortodoxie, unde niciodată nu au fost puse în opoziţie cele două stări (clericii şi mirenii), această problemă nu există. Ea, ca şi multe altele, a apărut în Occident unde s-au făcut abuzuri ale clericilor asupra mirenilor. Adevărata credinţă nu are probleme de acest fel.

Cât priveşte a doua întrebare, cea cu încrederea în iertarea păcatelor de către preot, cred că nu-i cazul să mă lungesc. Biserica NICIODATĂ nu le-a spus credincioşilor să păcătuiască, iar după aceea să vină să primească necondiţionat iertare, eventual pe bani, Doamne fereşte! Harisma iertării păcatelor a fost dată pentru cei care se pocăiesc şi au hotărârea de a nu mai greşi, iar cei care nu aduc pocăinţă şi în mod conştient persistă în păcat, nu primesc iertare de la Dumnezeu, chiar dacă fac o Spovedanie formală. Deci, ideea indusă de pastorul baptist (care pe nedrept se numeşte pe sine „preot”) este un provocatoare sau vine dintr-o neştiinţă a învăţăturii Bisericii Adevărate.


 

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *