Prigonitorul

Se dezbrăcaseră să le fie mai îndemână aruncatul pietrelor.

Hainele lor largi cu ciucuri şi poale îi stânjeneau.

Mai ales că ceea ce urmau să facă nu prea rezona cu postura lor de aleşi ai poporului.

Crima ,oricât de motivată ar părea este totuşi o încălcare a Poruncii de aceea totul trebuia săvârşit repede ca nu cumva să vină cineva să le spună că greşesc şi să se întoarcă la Dumnezeu.

 

 

Cu puţin timp înainte L-au dat pe Mântuitorul pe mâna lui Pilat silindu-l pe acesta să-l răstignească pentru că “nouă nu ni se cuvine a omorî în zi de sâmbătă”.

Bun învăţăcel al Legii vechi,inteligent, fidel urmaş al “părinţilor”,Saul nu putea să lipsească.

Deşi era rudă apropiată cu Stefan, cel care fusese scos din cetate pentru a fi lapidat, tânărul convins că ceea ce se pregătea era un gest reparatoriu faţă de un Dumnezeu nemilos şi obtuz care înainte de a judeca ,pedepseşte accepta să facă parte din ceata justiţiarilor şi să le păzească hainele.

Nu de hoţi trebuiau păzite ci de întinare căci sângele nevinovat al lui Stefan ar fi mânjit hainele nu conştiinţele celor care se făceau vinovaţi de viclenie.

În zadar striga Ştefan că vede cerurile deschise şi pe Fiul Lui Dumnezeu  şezând de-a dreapta Tatălui,ei aveau un singur scop:să şteargă de pe faţa pământului amintirea Lui Hristos.Tânăr şi neînvăţat în ale fariseismului Saul a asistat de la distanţă dar din toată inima la pedepsirea “blasfemiatorului”. Sângele vărsat devenea sămânţă de martiri şi pe piatra mărturisirii înepuseră să răsară florile roşii ale muceniciei .

 

Saul era apreciat de mai marii Sinagogii şi crezând că aduce slujbă Lui Dumnezeu a primit însărcinarea  de a urmări şi prinde pe oricine ar fi cutezat să vorbească în numele Lui Hristos.

Îi prigonea pe creştini şi-i dădea  pe mâna dregătorilor romani sub pretextul că sunt duşmani ai împărăţiei cu toate că mulţi oameni de vază au mărturisit despre nevinovăţia acestora.

 

Dar nu conta adevărul în ochii ucigaşilor de Dumnezeu căci nu Adevărul îi mâna pe ei în luptă ci invidia şi ura.

 

Aşa îl aflăm pe Saul mergând pe drumul Damascului înconjurat de garda Templului pentru a tăia orice tentativa de retragere a creştinilor din faţa urgiei care siliţi de împrejurări, fugeau în ţările din jur.

În plină zi lumina dumnezeiască îl înconjoară cu strălucire de fulger şi orbit trupeşte vede cu duhul şi-L aude vorbindu-i pe Cel pe care el de atâtea ori Îl prigonise.

Nu are răspuns la întrebarea Domnului:”Saule ,de ce Mă Prigoneşti”dar ştie că stă înaintea Celui Răstignit şi Înviat,”ţepuşa”în care nu putea lovi direct dar căuta s-o rupă prin silnicie.

În ceasul acela s-a mântuit Saul şi a devenit vas ales în care se vor boteza neamurile.

N-a tăgăduit,nu s-a îndoit ,n-a micşorat nici cu o cirtă  cele pe care Domnul le pregătise pentru el şi i le cerea spre îndeplinire devenind astfel din prigonitor,prigonit.

“Nu-i cel care îi bătea pe creştini şi-i omora?”se întrebau ai lui neputând să înţeleagă cu inimile lor învârtoşate că schimbarea lui Saul nu putea veni decât de la Dumnezeu.

Dar el le povestea iar şi iar cu de-amănuntul despre întâlnirea lui cu Hristos îndurerat în suflet că nu vor să-l creadă.Tare-ar fi vrut să-şi adune fraţii în odihna Lui Hristos ca să fie toţi o singură inimă într-un singur trup,o biserică vie unde toţi se pot împărtăşi de bucuria adevăratei credinţe.

 

Căci el a trăit în mijlocul creştinilor, a gustat din hrana duhovnicească pe care aceştia i-o oferiseră şi a cunoscut dragostea dintre fraţi dar mai presus de orice ,dragostea Lui Dumnezeu pentru sluga cea bună şi credincioasă care devenise.

A fost trimis din nou în lume să-i “prindă”pe oameni şi să-i aducă la Împăratul slavei.

De data aceasta dragostea nu ura îl mâna pe urmele lor căci nu spre pieire îi chema ci pentru mântuire. În smerenia lui nu s-a trufit atunci când Domnul l-a scos dintre ai săi ca să-l facă Apostol. Şi-a îndeplinit misiunea învăţând toate neamurile şi botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh cu aceeaşi râvnă cu care până nu demult le osândea.

Neînţeles, prigonit,urmărit pentru a fi ucis,pârât,defăimat bătut,pus în lanţuri,închis dar eliberat de povara unei religii fără Hristos, împreună cu Petru verhovnicul a adus lumea la cunoştinţa adevărului într-o epocă de adânci şi sângeroase zvârcoliri.

Exemplul lui Saul va fi urmat de mulţi alţi foşti prigonitori şi închinători la idoli ai vremurilor trecute şi cu mila Domnului vor mai fi şi în viitor.

 

Lumina Lui Hristos luminează tuturor, dar puţini sunt cei care vor să stea în lumină.

 

Întunericul pare mai îmbietor pentru că în umbra lui nu se văd fărădelegile dar cine se poate ascunde de la faţa Domnului?.”De mă voi sui în Cer ,Tu acolo eşti;de mă voi coborî la iad,de faţă eşti!”  

Prigoana asupra creştinilor nu s-a oprit niciodată ,ea îmbracă forme şi stiluri tot mai sofisticate.

 

De la atacurile cu bombă sau asasinatele asupra slujitorilor Bisericii şi a credincioşilor,la minciunile vehiculate în presă despre cum nu a înviat Hristos ori despre falsuri şi plastografii ale sfintelor relicve toate converg spre acelaşi obiectiv,vechi de când lumea dar scos la iveală constant prin metode ce întrec “măiestria”celor mai mari prigonitori din istorie. Ştiu aceştia cum să fure ori să înăbuşe sămânţa cea bună ca să nu mai răsară.

 

În locul ei încolţeşte buruiana cea rea a îndoielii care se înfige cu neruşinare în sufletul omului şi-l tulbură.

 

Pe asta mizează şi cei care insistă cu picătura chinezească şi tot spun şi tot arată locuri şi fapte care chipurile ar scoate la iveală nişte adevăruri pe care pasă-mi-te Biserica le ţine sub obroc.

 

Dar creştinul adevărat nu-şi pierde timpul cu astfel de nimicuri ,el ştie că Hristos a întemeiat Biserica  prin jertfa de pe Cruce şi nici porţile iadului nu o va birui.Unul cu sabia duhului şi celălalt cu sabia dreptăţii ,cei doi Apostoli Petru ş Pavel stau de veghe lângă turma lui Hristos ca s-o păzească de lupii cei răpitori.

 

Bucuraţi-vă,sfinţilor Apostoli, pereche binecuvântată care vă rugaţi pentru noi !

 

Tudora Luca