LOADING

Type to search

Ortodoxie si traire

Procopie (Picu) Pătruţ

Share

Ne spunem adesea că, dacă nu eram la porţile Orientului, de nu am fi fost ortodocşi, de nu ne aflam, iar şi iar, în calea marilor imperii, de nu am fi fost şi balcanici, şi central-europeni, poate aveam şansa ca astăzi să semănăm cu Elveţia. Şi, de aceea, blamăm trecutul, conducătorii şi destinul, laolaltă, lăsândune stăpâniţi de frustrări, mânii nedefinite şi deliciul băşcăliei. Toate acestea doar din graba necercetării. Pentru că, nefiind Elveţia, am reuşit, cătinel-cătinel, să fim noi înşine. Printre numeroasele argumente – silueta unui paracliser transilvan. Picu Pătruţ. Un fel de homo universalis de secol al XIX-lea. Dacă credinţa şi pasiunea pentru cele cu adevărat de folos nu l-ar fi ajutat să fie mai mult de atât… Istoria sa pare simplă.

Se naşte în Săliştea, sat din Mărginimea Sibiului, în 1818. Ocupaţia de bază a săliştenilor era păstoritul. Cum Oprea – Picu, cum îi spuneau toţi – era firav şi nepotrivit purtării oilor în transhumanţă, este lăsat acasă. Mare parte din timp o petrece la biserică. Slujbele, chipurile sfinţilor, cărţile – mari, numeroase, cu slove meşteşugite, păstrând în fiinţa lor cântări şi cuvinte de înţelepţire şi chipuri de lumi, oameni şi fapte măreţe – îl atrag în mod deosebit. Aşa că, la 12 ani, cunoscător al scrisului şi cititului, cuminte şi isteţ, este primit ca ajutor de paracliser al bisericii. Fără simbrie. Dar cine mai ţine socoteala banilor când o întreagă lume se deschide înainte? Căci ore şi ore se afundă în cititul cărţilor şi în cercetarea miniaturilor. Fiece volum adus de către oieri la întoarcerea din Moldova şi Valahia este parcurs şi astfel, de la Anton Pann la Grigore Alexandrescu, de la Ioan Barac la Vasile Alecsandri, nimic nu îi rămâne străin. Iar curiozitatea sa nu se reduce la rândurile paginii, căci participă la toate obiceiurile praznicelor. Se bucură de ele, dar le şi măsoară. Căci izvor de învăţături sunt şi acestea.

Setea sa de cunoaştere este dublată de conştiinciozitatea îndeplinirii îndatoririlor. Prin urmare, este angajat crâsnic (paracliser) titular. Şi aceasta îi va fi sursa vieţii până la moarte. Însă nu doar statutul social i se schimbă, ci toată existenţa. Deoarece, aşa cum albina nu se mulţumeşte doar să culeagă nectarul, ci îl transformă în miere, nici tânărului paracliser nu îi este suficientă doar lectura. La 19 ani alcătuieşte primele versiuni ale Irozilor şi copiază o culegere de Versuri muziceşti ale lui Anton Pann. Doi ani mai târziu, alcătuieşte o culegere de povestiri cu tâlc. Şi truda sa este abia la început. Poeme, balade, imnuri religioase, toate devin cărămizi celor trei volume ale lucrării sale reprezentative – Stihos adecă Viers la toate praznicele Domnului nostru Is. Hs. şi ale pururea Fecioarei Mariei şi ale sfinţilor celor mai însămnaţi de Maica Beserică; Stihos adecă Viers la toate Duminecile Treodului şi în zilele cele cu prăznuire care cuprinde Treodul; Stihos care cuprinde Penticostarul. Fiecare – scoase de mine mai jos numitul şi de mai mulţi Dascăli ai Besericii Răsăritului, izvodite. Picu Pătruţ, decât toţi mai păcătosul.

Într-un timp pasionat de cifre, este bine de amintit că cele trei volume numără 1400 de pagini, 1140 cuprinzând versuri originale, restul fiind versuri preluate de la înaintaşi şi contemporani. Caligrafiei desăvârşite, în alfabet chirilic, i se adaugă 579 de miniaturi. De altfel, talentul de miniaturist îl impune ca ilustrator al multor lucrări, printre ele numărându-se Noul Testament apărut la Smirna, în 1838, sau Ceaslovul apărut la Mânăstirea Neamţ, în 1835. Copist, autor, miniaturist. Iar din 1848 – învăţător al şcolii din Sălişte, preocupat de transmiterea cunoştinţelor, dar şi de o mai bună organizare a procesului de învăţământ, de la alcătuirea registrelor şcolare sau îmbunătăţirea metodicii predării, la ceea ce am numi astăzi activităţi extracuriculare, oferind elevilor posibilitatea descoperirii naturii prin drumeţii, a tradiţiei prin vizite la bătrânii satului, a meşteşugului cărţii prin observarea croirii miniaturii sau a acribiei citării rândurilor celor dinainte de către învăţăcei .

Nu poate surprinde această activitate efervescentă, desfăşurată într-un sat românesc din pântecul Imperiului Austriac, în atmosfera politicii de maghiarizare. Pentru că Picu Pătruţ nu-i nici geniul neînţeles, nici excepţia. Ci doar omul locului.Cel care iese după-amiaza pe câmp, izvodind versuri pe care le notează acasă şi pe care le prelucrează cu migală până obţine forma potrivită. Cel care copiază cărţile râvnite pe care venitul nu îi îngăduie să le cumpere. Cel ce serile dezbătea cu cei din sat, înaintea bucatelor aduse de aceştia, frăţeşte împărţite, problemele zilei, de la noile legi date de autorităţi la necazurile vecinilor sau cuvântul aflat la Blaj de cei ajunşi pe Câmpia Libertăţii. Se cânta, se recita, se vorbea despre trecut şi despre viitor. Şi nu rareori, ca unuia ce coresponda cu prieteni din Muntenia sau, în căutare de cărţi, hârtie şi cerneluri, străbătea târgurile transilvane, dar, mai ales, pentru că era cunoscută cinstea sa fără de umbre, i se cerea sfat.

Oricine era primit cu bucurie. Fie pentru a răsfoi una dintre lucrările din biblioteca sa, fie pentru a obţine o ilustraţie pentru scrierea pe care a alcătuit-o, ştiind că atunci când va veni vorba de plată Picu va rosti, ca întotdeauna: Banii fug, prietenia rămâne. Şi apoi, de mă plăteşti, ce motiv ai mai avea să mă mai vezi?; fie, pur şi simplu pentru o recomandare pentru trimiterea copilului ca ucenic la stăpân sau pentru suma necesară reducerii necazului.

Dar ceea ce îl desprinde din orice şablon este modestia, nu foarte depărtată de smerenie. Nici opera vastă, nici laudele, nici bunăvoinţa Sfântului Ierarh Andrei Şaguna nu îi oferă prilej a fi altul decât Picu din Sălişte. Om al unui loc. O dovedeşte şi drumul din 1849, alături de preotul Daniil Neamţu, la mânăstirile din Ţara Românească. Închinoviatla Schitul Cheia din Vâlcea, primeşte numele Sfântului Mare Mucenic Procopie. Şi se întoarce în sat pentru că, aşa cum observa Cuviosul Părinte Ioanichie Bălan, el nu trăia prin biserică, ci pentru biserică şi pentru idealurile morale ale ei. Era, astfel, un ascet în mijlocul lumii, curat la suflet, senin la faţă, foarte iubitor de osteneală.

Plecarea sa la Domnul, în urma unei boli de piept, la 3 septembrie 1872, încheie mai curând o carte decât o existenţă. Pentru că cele 40 de manuscrise şi cele 3000 de miniaturi, cei 36 de ani de slujire onestă ca paracliser, sunt mărturii ale unei împliniri cu adevărat demne de admiraţie şi respect adânc. Desigur, astăzi, la 140 de ani de la mutarea sa la ceruri, putem face comparaţii – Anton Pann al Ardealului este deja o formulă curentă – sau îl putem descoperi ca za a unui şir lung de cărturari. Ne putem entuziasma înaintea realizărilor unui one self man. Însă, dincolo de toate acestea, rămâne valabilă definiţia celui mai important cunoscător al vieţii şi operei sale, Onisifor Ghibu, care, în 1960, scria că Picu Pătruţ este o figură atât de deosebită de oamenii zilelor noastre. Oare este doar vina modestului paracliser?

Vincenţiu DASCĂLU

Previous Article

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *