Profetul Isaia

O extraordinară lecție de istorie – schițată de veșnicul de pomenire mitropolit Bartolomeu Anania – despre conjunctura în care a viețuit proorocul Isaia, evanghelistul Vechiului Testament. Mitropolitul Bartolomeu ne înfățișează întregul context istoric în care și-a desfășurat activitatea, cu voia lui Dumnezeu, acest profet extraordinar care ne-a lăsat o capodoperă scripturistică. Ne vom însuși cu multă ușurință cele scrise în această carte a profetului dacă vom avea la temelie o seamă de înformații care pentru a le cunoște dinainte ne-ar trebui un studiu îndelungat și foarte divers.

 

Cristian Stavriu

 

Iată cum ne „povestește” mitropolitul despre această carte inspirată de Duhul Sfant:

Soarta unui stat mic, situat – pe de-o parte – între două imperii rivale şi – pe de alta – hărţuit aproape fără-ncetare de vecini turbulenţi nu poate fi decât o jucărie în cumpăna dintre marile puteri. Este o opinie la care ar subscrie orice istoric sau politolog.

Iată însă că literatura profetică a Vechiului Testament ne oferă o imagine răsturnată: înflorirea sau decadenţa Egiptului, apariţia şi dispariţia imperiului asiro-babilonian, apariţia şi dispariţia imperiului medo-persan, intrarea în arenă a Romei sunt fenomene istorice uriaşe care se petrec pe seama micuţului stat evreu, învecinat cu triburile neastâmpărate ale Canaanului şi strivit de umbrele demiurgice ale unui Ramses, Nabucodonosor, Cirus sau Vespasian. Belşug sau foamete, sănătate sau molimă, pace sau război, libertate sau robie, bucurie sau întristare, viaţă sau moarte, totul se mişcă în funcţie de ceea ce se întâmplă în sânul lui Israel: credinţă sau necredinţă, monoteism sau idolatrie, devotament sau trădare, virtute sau păcat. Aşadar, în viaţa fiilor lui Israel există o balanţă morală ale cărei talgere pendulează între propriile lor hotare, dar ale cărei braţe, prelungite, gâdilă văzduhurile Nilului, Eufratului sau Tibrului; acestea, la rândul lor, vor sufla compensator în dezechilibrul cumpenei lăuntrice.

Toate acestea, pentru că Israel nu este un neam ca oricare altul, ci poporul ales şi rânduit de Dumnezeu să-i croiască omenirii un drum spre mântuire. Din iniţiativa lui Dumnezeu, între cei doi a intervenit un legământ: „Voi Îmi veţi fi Mie popor, iar Eu vă voi fi vouă Dumnezeu“. Legământul însă are o clauză: Eu vă voi fi Dumnezeu dacă – şi atâta vreme cât – voi Îmi veţi fi (Îmi veţi rămâne) popor.

Cu alte cuvinte, patronajul şi asistenţa Domnului sunt valabile şi operante cu condiţia ca poporul ales să-I rămână, în întregime, fidel, adică monoteist şi supus preceptelor morale care decurg din adorarea unui singur Dumnezeu. Orice abatere se înscrie în metafora infidelităţii conjugale şi se pedepseşte exemplar. Pedeapsa însă – întotdeauna cu caracter pedagogic, urmărind îndreptarea – nu este aplicată direct, ci indirect, prin mijlocirea unor popoare străine şi puternice, ai căror conducători vor deveni, fără s-o ştie, instrumente ale lui Iahve?: fiecare, la rândul său, se va ridica împotriva micului popor intrat în degringoladă morală, pe care-l va pedepsi prin năvală armată, prin asedii lungi, însoţite de foame, sete, molimă, încrâncenări fratricide şi isprăvite prin măcel şi deportări în masă.

Aşa se face că teribilul Nabucodonosor devine „robul Domnului“ atunci când îi duce pe Israeliţi în robie, dar tot „rob al Domnului“ va fi şi Cirus, atunci când, după şaizeci de ani, îi va elibera. Cu toate acestea, Nabucodonosor nu va scăpa nepedepsit: pe de o parte, fapta lui era un fruct al trufiei şi al poftei de stăpânire, iar, pe de alta, tiranul nu avusese atâta omenie încât să le acorde robiţilor un tratament cât de cât omenesc. Dacă Domnul, în toate aceste demersuri, pare deseori crud şi necruţător, o grijă îi rămâne constantă: din poporul măcelărit sau deportat trebuie să rămână un „rest“; această „rămăşiţă“ a lui Israel va constitui nucleul regenerării şi restaurării, pentru că Dumnezeu nu a renunţat, nici măcar pentru o clipă, la planul Său de a-i croi omenirii un drum spre mântuire.

Ce era statul evreu în secolul 6 î. H.? Şi care este contextul istoric în care se ridică, detunător, vocea profeţilor?

În anul 931 regatul lui Solomon se împărţise în două, ca rezultat al luptei dintre Roboam şi Ieroboam, urmaşii săi: regatul de nord, numit Israel, pe teritoriul Samariei, cu capitala la Tirţa, şi regatul de sud, numit Iuda, cu capitala la Ierusalim.

Monoteist prin excepţie şi excelenţă, poporul evreu trăieşte pe pământul Canaanului laolaltă cu popoarele sau triburile politeiste, vecini cu care se războieşte sau convieţuieşte paşnic. Politeismul e o religie simplă, uşor accesibilă, lipsită de doctrină, dar cu o mare varietate de practici magice, unele foarte atrăgătoare, mai ales cele dedicate zeităţilor fertilităţii, cu ample desfăşurări de ritualuri orgiastice, deseori vecine cu desfrâul sacralizat. Contactele monoteismului sever şi contaminarea lui cu practicile politeiste erau inevitabile. Pe de altă parte, înclinarea Evreilor spre idolatrie era cunoscută încă din vremea lui Moise; cu atât mai mult acum, când o seamă din regii lui Israel se căsătoreau cu femei păgâne care nu numai că-şi aduceau cu ele idolii proprii, dar îi impuneau, direct sau indirect, poporului de jos, ceea ce-l făcuse pe profetul Ilie să adopte împotriviri frontale.

În acest timp, după o lungă perioadă de migraţii succesive, Orientul Mijlociu cunoaşte noi şi puternice forme de organizare statală. Între 883 şi 859 Asiria fuzionează cu Babilonia şi dă naştere imperiului asiro-babilonian. Salmanasar al III-lea (858-824) cucereşte Damascul, înaintează spre vest, atinge coastele Mediteranei şi devine stăpânul puternicelor cetăţi portuare Tir şi Sidon.

Cealaltă mare putere, Egiptul, cunoaşte o perioadă de declin, mai ales prin luptele interne ale dinastiilor.

Între 783 şi 745 Asiro-Babilonia trece ea însăşi printr-un con de umbră, când îşi pierde o parte din teritorii, până când tronul este preluat de Tiglatfalasar al III-lea (745-722); acesta reface armata, cucereşte o parte din Galileea (734) şi recucereşte Damascul (732), apropiindu-se astfel de cele două state evreieşti. El este cel ce inaugurează o politică nouă: transformarea în provincii asiriene a teritoriilor cucerite şi transferurile masive de populaţie, prin deportări şi colonizări.

După o domnie scurtă şi nesemnificativă a lui Salmanasar al V-lea (726-722), Sargon al II-lea (721-705) reia campaniile marilor săi înaintaşi şi lărgeşte hotarele imperiului. Acum se petrece un fapt crucial în istoria lui Israel: În urma alianţei pe care regele Osea o făcuse cu Egiptul, Sargon cucereşte Samaria, o preface în provincie asiriană sub numele de Samerina, desfiinţează astfel regatul Israel, pe locuitori îi deportează în Asia şi repopulează teritoriul cu colonişti asiatici; aceştia din urmă, amestecaţi cu rămăşiţa israeliană ce se va întoarce, contaminată de păgânism, după aproape două secole, vor alcătui poporul hibrid al Samarinenilor, aşa cum este el cunoscut în vremea Noului Testament.

Urmaşii lui Sargon, îndeosebi Senaherib şi Asurbanipal, continuă campaniile militare şi angajează războaie cu marele rival, Egiptul, în timpul cărora regii lui Iuda oscilează între o mare putere şi cealaltă, până când tronul imperiului asirian este ocupat de Nabucodonosor (605-562); acesta asediază, cucereşte şi dărâmă Ierusalimul, desfiinţează regatul Iuda şi-l preface în provincie asiriană, dărâmă templul, după ce-l jefuieşte, şi deportează poporul în marele exil babilonian, din care „rămăşiţa“ lui Israel avea să se întoarcă, după şaizeci de ani (538), printr-un decret al lui Cirus, regele Mezilor şi cuceritorul Babilonului.

În dramatica istorie a fiilor lui Israel, de-a lungul multor secole, şubrezirea monoteismului, contaminarea cu practicile idolatre, adoptarea luxului, dezvoltarea corupţiei, încurajarea îmbogăţirilor nedrepte pe seama sărmanilor, carenţele de autoritate ale castei preoţeşti (ea însăşi autoare a relativismului religios şi abuzului social), toate acestea determină perioada de criză în care Dumnezeu, de altfel pururea veghetor, Se simte îndatorat să intervină energic. Aşa se naşte instituţia profetismului. La urma urmelor, viciile enumerate mai sus erau tot atâtea încălcări ale legământului dintre Dumnezeu şi Israel; încălcarea se cerea sancţionată, dar nu înaintea unor mustrări şi avertismente menite să trezească conştiinţele, să facă pocăinţa posibilă cu un ceas mai devreme şi să evite astfel dezastrele. Rolul acesta, pe cât de măreţ pe atât de ingrat, şi-l asumă, prin voia şi chemarea lui Dumnezeu, profeţii.

Şirul lor, ca personaje ale profetismului instituţional, începe cu Amos (cca 750) şi se încheie, după aproape opt secole, cu Ioan Botezătorul.

Desigur, profeţi existaseră şi înainte de Amos; cei mai de seamă fuseseră magnificul Moise, neliniştitul David, vijeliosul Ilie.

Îndată dupa Amos se ridică, în anul 740, Isaia, personalitatea cea mai complexă a noului curent, dar şi cea mai definitorie pentru însăşi noţiunea de profet.

Dacă, în general, dicţionarele îl definesc pe „profet“ (sau, în varianta slavonă, „prooroc“) drept persoană care reprezintă voinţa lui Dumnezeu şi este înzestrată cu capacitatea de a prezice viitorul, e bine să se ştie că, în lumina Vechiului Testament, funcţia prevestitoare a profetului, deşi pare cea mai uimitoare şi mai spectaculoasă, nu constituie însuşirea de prim-plan a acestuia. În esenţă, profetul este conştiinţa lucidă şi responsabilă a poporului său în momentele de criză religioasă şi morală. El e un om mai mult sau mai puţin obişnuit până în clipa când intervine Chemarea. Aceasta se produce direct, fără mijlocitori: Dumnezeu îi vorbeşte şi-i încredinţează misiunea, el ascultă şi, de obicei, răspunde imediat (precum Isaia) sau după oarecare şovăială (precum Ieremia).

Odată angajat, el devine „robul Domnului“ şi I se supune necondiţionat. Profetul este, mai întâi de toate, purtătorul de cuvânt al lui Dumnezeu printre semenii săi, pe toată întinderea scării sociale, de la rege până la omul de rând. Expresia: „Aşa grăieşte Domnul“ e mai mult decât o sintagmă a limbajului profetic: e un simbol al autorităţii divine care se rosteşte prin gura profetului, o autoritate indiscutabilă, ce nu poate fi pusă sub semnele îndoielii. Profetul e perfect conştient de sine şi de misiunea lui. Principalul său instrument de lucru e cuvântul viu, rostit direct, răspicat; profetul este, prin excelenţă, un predicator.

Deseori însă predicatorul este dublat de scriitor (direct sau prin tahigraf); el e un poet care foloseşte cu mare îndemânare metafora, comparaţia, parabola, hiperbola, metonimia, stilul direct sau indirect, lamentaţia, avertismentul, ironia, sarcasmul, ameninţarea şi, nu arareori, invectiva. El e conştiinţa critică a ceea ce ar trebui să fie societatea contemporană, o conştiinţă aspră şi necruţătoare, care se adresează în primul rând clasei de la conducere.

Adresarea se face în numele unui Dumnezeu universal şi atotputernic, drept, dar şi milostiv, gata să pedepsească, dar şi să-i primească pe cei ce se căiesc şi se îndreaptă. În numele Aceluiaşi Dumnezeu, condamnă abaterea de la credinţă, dar şi injustiţia socială. Toţi oamenii sunt egali în faţa Domnului. Regii nu au dreptul să facă ce vor. Profeţii instaurează un cod moral independent de autoritatea politică: legea nu a fost dată de aceasta, ci de o autoritate care o transcede. E pentru prima oară când între religie şi morală se instituie o legătură indisolubilă, cu consecinţe până-n zilele noastre, ceea ce-l făcea pe istoricul englez J. M. Roberts să declare: „Dacă miezul politicii liberale este credinţa că puterea trebuie folosită într-un cadru moral independent de ea, atunci rădăcinile lui adânci se află în învăţătura profeţilor“

Aşadar, profetul este, mai întâi de toate, un erou al timpului său, menit să zguduie şi să trezească conştiinţele adormite. El însă este înzestrat nu numai cu porunca de a vesti, ci şi cu darul de a prevesti. Profetul e un vizionar. Inspirat de Duhul Sfânt, el are capacitatea de a-şi exceda epoca şi de a străpunge viitorul printr-un fascicul de lumină revelatoare. El „vede“ evenimente viitoare, la distanţă de săptămâni, luni, ani, secole – şi chiar milenii –, pe care uneori le relatează prin verbe la timpul trecut, ca şi cum ele s-ar fi întâmplat. Relatarea merge deseori până la amănunt: conturul, durata şi semnificaţia evenimentului, contextul istoric, spaţii şi termene, nume simbolice sau reale. Dacă s-a spus, pe bună dreptate, că Noul Testament nu poate fi înţeles decât prin cel Vechi, aceasta se datorează, în cea mai mare măsură, profeţiilor – îndeosebi celor mesianice –, fiecare în parte alcătuind un arc peste timp.

Toate aceste însuşiri ale profetului clasic alcătuiesc, în fapt, portretul lui Isaia.

Numele său înseamnă (fireşte, în ebraică): „Domnul este mântuire“. Printr-o rădăcină comună, el este înrudit cu numele Iosua, Elisei, Osea şi Iisus.

Isaia şi-a desfăşurat misiunea profetică pe o durată de 40 de ani, adică din 740, când a fost chemat, până în 700, când a murit.

Era fiul lui Amos (altul decât profetul cu acelaşi nume) şi, potrivit tradiţiei rabinice, făcea parte din nobilimea lui Iuda, din chiar neamul regesc al acestuia, afirmaţie ce nu poate fi dovedită – dar nici infirmată, de vreme ce profetul vorbea cu regele ca de la egal la egal. Oricum, el aparţinea elitei ierusalimitene, iar opera sa îl prezintă, fără nici un dubiu, drept un om foarte cultivat, a cărui pană e deprinsă cu literatura, îndeosebi cu poezia; paginile sale, cele mai multe, sunt ale unui mare scriitor. Mai ştim că era căsătorit şi că avea copii, ceea ce nu l-a împiedicat să răspundă chemării lui Dumnezeu şi să devină o personalitate publică de prim rang, cu o imensă autoritate asupra contemporanilor, de-a lungul domniei a nu mai puţin de patru regi: Ozia, Iotam, Ahaz şi Iezechia.

Chemarea profetului are loc în anul morţii lui Ozia. Iotam are o domnie scurtă şi nesemnificativă. Confruntările încep odată cu domnia lui Ahaz, la vremea când imperiul asirian, condus de impetuosul Tiglatfalasar, cucereşte ţările dinspre Mediterana, cu intenţia vădită de a-şi face loc spre Egipt. Acum principala problemă a regatului Iuda este aceea a unei politici externe salvatoare. Isaia militează pentru o politică de echilibru, neangajată, vecină cu neutralitatea, ştiut fiind că alianţa cu o mare putere atrage reacţia celeilalte; după el, singura alianţă valabilă trebuie să rămână aceea cu Domnul, în toate implicaţiile ei religioase şi morale. Regele însă e de altă părere şi înclină balanţa spre Asiria, dar în loc să câştige un aliat se pomeneşte cu un stăpân; Tiglatfalasar preface regatul de nord (Israel) în stat vasal, iar pe Ahaz îl cheamă în Damasc, cetate proaspăt cucerită, să i se închine.

Iezechia, fiul şi urmaşul lui Ahaz, se orientează spre Egipt. Isaia se opune, suveranul perseverează, mişcările sunt urmărite, de-a lungul anilor, de către regii asirieni Salmanasar, Sargon şi Senaherib, până ce, în ciuda tuturor avertismentelor, Ierusalimul cade, iar regele este prins şi deportat.

În tot acest timp, Isaia nu oboseşte să vorbească, să scrie, să strige, să sfătuiască, să îndemne, să avertizeze, să mustre şi, mai presus de toate, să încurajeze şi să ţină moralul treaz, atât pe al poporului, cât şi – dacă şi în ce măsură e cu putinţă – pe al regelui. În momente de cumpănă, restrişte şi descurajare, vocea profetului este aproape singura doctorie tonică. De pildă, când armata asiriană se află sub zidurile Ierusalimului şi totul pare pierdut, Isaia prezice retragerea neaşteptată a lui Senaherib, profeţie ce se împlineşte întocmai.

Opera sa este, deopotrivă, teologică, istorică şi literară.

Ca nimeni altul – şi cu mult deasupra celorlalţi – Isaia Îl prevesteşte pe Mesia ca născându-Se din fecioară, asumându-Şi păcatele omenirii şi suferind pentru mântuirea ei; viziunea sa e în răspăr cu întreaga mentalitate iudaică, triumfalistă, asupra venirii unui Mântuitor, dar în acord cu inspiraţia Duhului Sfânt şi, prin aceasta, cu ceea ce avea să se petreacă cu şapte secole mai târziu, fapt pentru care Sfinţii Părinţi l-au numit „Evanghelistul Vechiului Testament“. În Noul Testament există nu mai puţin de 89 de citate isaiene, preluate aidoma, aluziv sau prin parafrazare, ceea ce înseamnă că, după Psalmi, Cartea lui Isaia este cea mai puternică legătură dintre cele două Legi.

Ca şi în alte cazuri, critica raţionalistă protestantă (căreia i s-au raliat şi o seamă de biblişti catolici) contestă autenticitatea integrală a Cărţii lui Isaia, emiţând teoria că, de fapt, ar exista nu un singur autor, ci doi (un Isaia propriu-zis şi un Deutero-Isaia) şi chiar trei (celor doi li se adaugă un Trito-Isaia) (ceva de felul butadei că Shakespeare n-ar fi existat şi că opera lui a fost scrisă de un altul, care însă se numea tot Shakespeare…).

Adevărul este că acest tip de critică porneşte de la negarea caracterului revelat al Sfintei Scripturi, reducând-o la dimensiunea ei pur omenească; or, din acest unghi, e imposibil de conceput că evenimente istorice majore, cum ar fi întoarcerea Iudeilor din captivitatea babilonică, sau refacerea Ierusalimului şi restaurarea templului, ar fi putut fi „văzute“ (prezise, profeţite) de cineva (un om!) cu şase-şapte decenii înainte. După acest criteriu, cel ce a scris capitolul 53 din Isaia ar fi trebuit să fie cel puţin contemporan cu patimile lui Iisus! Iar dacă în laturile sau la marginile celor 66 de capitole se constată diferenţe de stil, de limbaj sau de abordare, nimic mai firesc (ca şi în cazul lui Moise) la un autor ce-şi exercită condeiul pe durata a patruzeci de ani.

Atât vechea tradiţie iudaică, precum şi cea creştină, atestă autenticitatea deplină a operei lui Isaia, ca aparţinând aceluiaşi autor. Pe de altă parte, avem toate motivele să credem că Septuaginta este versiunea care păstrează până astăzi, intactă, Cartea lui Isaia. În Noul Testament există numeroase citate reproduse din Septuaginta, care nu se regăsesc în Textul Masoretic.

Dar, la urma urmelor, oricâte controverse s-ar isca asupra autorilor pământeni, supremul Autor al Sfintelor Scripturi este şi rămâne unul şi acelaşi: Duhul Sfânt.