LOADING

Type to search

Protosinghelul Petroniu Tănase Prodromitul, prietenul sihaştrilor, al chiparoşilor şi al Cerului

Ortodoxie si traire

Protosinghelul Petroniu Tănase Prodromitul, prietenul sihaştrilor, al chiparoşilor şi al Cerului

Share

Cel mai vârstnic monah român atonit, isihastul, psaltul, omul de bibliotecă, teologul, duhovnicul, condeierul şi ultimul martor al mişcării isihaste Rugul Aprins, Protosinghelul Petroniu Tănase Prodromitul s-a mutat la Ceruri, locul în care era de mult inima lui, mistuită de iubirea pentru Mântuitorul Iisus Hristos, Domnul vieţii veşnice.

81 de ani dintre cei 95 pe care i-a primit în dar, au fost o curată ofrandă închinată încă din pruncie şi tinereţe, în mod desăvârşit, pilduitor şi admirabil Cunoscătorului a toate şi Stăpânului vieţii noastre.

Biografia părintelui Petroniu este în general şi de mulţi ştiută. Totuşi doresc să evidenţiez câteva aspecte mai puţin cunoscute ale devenirii sale spirituale.

În primul rând a avut privilegiul de a se forma în obştea Mănăstirii Neamţ, în vremea în care aceasta număra câteva sute de călugări şi fraţi. Deşi a intrat în viaţa monahală la o vârstă fragedă, când avea numai 14 ani (caz asemănător cu al fratelui Toader Arăpaşu, colegul său de Seminar şi generaţie), a fost atent la propria sa evoluţie duhovnicească şi la anumite amănunte din viaţa călugărească ori a persoanelor pe care le-a întâlnit de timpuriu pentru o mai bună formare spirituală. Că a fost aşa o dovedesc evocările de la vremea senectuţii adunate într-o superbă lucrare: Icoane smerite din Sfânta Ortodoxie Românească. Între medalioanele cărţii se numără cele despre Sfântul Ioan Iacob Hozevitul, împreună vieţuitor cu el în Lavra nemţeană, Arhimandriţii Victor Ojog şi Demostene Tebeica – mari protopsalţi cărora le-a fost ucenic, monahi simpli (Sava Perju), uitaţi în noianul celor mulţi, smeriţi şi anonimi. Printre amintirile tinereţii se găsesc cele referitoare la schitul Vovidenia unde mergea împreună cu viitorul Patriarh Teoctist, mai ales la sărbători şi în Vinerea Izvorului Tămăduirii, în procesiune cu Icoana Preacuratei primită în dar de la Paleologi. Iubirea şi recunoştinţa sa pentru mănăstirea de metanie le-a arătat la încheierea studiilor universitare prin întocmirea tezei de licenţă având drept temă: Istoria Mănăstirii Neamţ.

Un alt aspect este legat de slujirea sa ca ieromonah la Catedrala Patriarhală din Bucureşti, pe seama căreia a fost hirotonit din încredinţarea Patriarhului Nicodim Munteanu, de către episcopul vicar patriarhal Iosif Gafton. De aceea l-am trecut în pomelnicul Catedralei, alături de alţi slujitori din veac adormiţi în Domnul, amintindu-ne de ostenelile sale ca sacerdot al Maicii Bisericilor din România, dar şi ostenitor în Cancelaria celui de-al doilea Patriarh al României.

O altă latură demnă de menţionat din viaţa şi activitatea părintelui Petroniu Tănase este legată de mănăstirea Slatina din ţinutul Fălticenilor, unde a fost mai întâi profesor la Şcoala monahală (în timpul stăreţiei Arhimandritului Cleopa Ilie) şi apoi conducător al mănăstirii, începând cu anul 1957, până la promulgarea Decretului comunist 410∕1959.

Prin strădaniile conjugate ale părinţilor Cleopa Ilie, Paisie Olaru, Antonie Plămădeală, Daniil Sandu Tudor, Andrei Scrima, Arsenie Papacioc, Dosoftei Muraru şi alţii, mănăstirea a devenit o adevărată Academie duhovnicească, recunoscută în toată ţara. În acea perioadă, părintele Petroniu Tănase a închegat un grup coral monahal cu renume ce s-a bucurat de o largă apreciere şi care înfrumuseţa slujbele din mănăstire. De aceea, la sărbătoarea hramului, dar şi cu alte prilejuri slujea cu multă bucurie vlădica Partenie Ciopron (fost episcop al Armatei), pe atunci stareţ – arhiereu al mănăstirii Sfântul Ioan cel Nou de la Suceava.

A urmat apoi vremea umilinţelor. Obligat de regimul comunist să părăsească mănăstirea, s-a stabilit la sora lui din localitatea Broşteni unde a locuit ca un sihastru, într-o căsuţă modestă, la marginea pădurii. Până în 1961 când s-a închinoviat la mănăstirea Curtea de Argeş a avut prilejul de a poposi de câteva ori în casa părintească din Fărcaşa Neamţului, unde a admirat vieţuirea filocalică a mamei sale. După propria mărturisire, în Joia Mare, Olimpia Tănase – femeie profund credincioasă – a spălat picioarele unei bătrâne ţintuită de boală la pat, i-a făcut daruri. Era nelipsită de la slujbele bisericii, trudea până la miezul nopţii şi chiar mai târziu, puţin odihnindu-se. Ea torcea, ea ţesea, ea la vite, ea la ogor, ea la toate…

În urma unui pelerinaj la Muntele Athos a dorit mult să se stabilească în Grădina Maicii Domnului. Vremurile îi erau iarăşi potrivnice. A apărut însă un moment favorabil de a i se împlini această dorinţă în urma unei vizite a lui Nicolae Ceauşescu în capitala Greciei, unde a fost întâmpinat în mod neaşteptat de câţiva călugări români bătrâni de la Athos care i-au cerut direct: „Trimiteţi călugări din ţară că nu are cine să ne îngroape”. În mod excepţional, demersurile Patriarhiei Române au găsit oarecare înţelegere, îngăduindu-li-se unor monahi să meargă la aşezămintele româneşti atonite. Alături de părintele Petroniu au mai plecat la Muntele Athos câţiva părinţi dintre care amintim: Iulian, Macarie, Atanasie, Justinian, Nectarie, Prodromu, Isidor, Meletie, Codru, Gamaliel, Ştefan, Clement şi alţii până în 1989. După 1990 lucrurile s-au schimbat în bine, astfel încât mulţi părinţi dornici de trăire atonită au avut prilejul să vieţuiască în acest loc.

Când au ajuns la Prodromu, monahii români au găsit ruină, neorânduială, potrivnicie. Ani la rând au muncit cu braţele , fără să aibă mulţimea drahmelor şi au înlocuit dezordinea cu buna rânduială, neosteneala cu privegherile, izolarea cu deschiderea şi zgârcenia cu filoxenia. Biserica cea mare a schitului şi paraclisele au fost renovate. Pictura veche a fost restaurată iar anumite porţiuni au fost pictate din nou; mobilierul, catapeteasma, candelabrele şi multe icoane au fost înnoite; biblioteca reamenajată conform standardelor cerute, unele cărţi şi manuscrise au fost restaurate, iar fondul bibliotecii a fost îmbunătăţit prin tomuri provenind de la ierarhi, clerici, monahi, instituţii şi persoane din ţară.

Părintele Petroniu răspundea la fiecare scrisoare primită şi mulţumea pentru orice donaţie, cât de modestă ar fi fost ea. În timpul regimului totalitar, Patriarhia Română a trimis de câteva ori ajutoare, chiar sub forma unei maşini de teren – ARO şi a unui tractor, veşminte şi cărţi. După anul 1990 din ţară s-au primit anumite sume de bani şi materiale de construcţii, atât de la guvernele care s-au succedat cât şi de la persoane particulare, cu ajutorul cărora s-au făcut importante lucrări la biserică, paraclise, trapeză, chilii, bibliotecă, atelierele mănăstireşti, rezervorul de apă, grădini, drumuri de acces etc. După stareţul ieroschimonah Nifon Vlahul – Creţu († 5 decembrie 1899), protosinghelul Petroniu Tănase a reuşit să înfăptuiască cele mai importante lucrări care înseamnă de fapt multă istorie, jertfelnicie şi continuitate în duh monahal românesc. O altă preocupare a părintelui Petroniu specifică anilor de vieţuire în Muntele Athos a fost cercetarea manuscriselor atonite şi scrierea unor pagini preţioase de omiletică, evocări şi amintiri din bogata sa trăire. Purtând pecetea erudiţiei, clarităţii şi a unei sensibilităţi veritabile, scrierile avvei Petroniu constituie un tezaur de mare preţ, iar părintele un model de slujire a Bisericii în general şi a monahismului în special, o veritabilă icoană smerită a Sfintei Ortodoxii Româneşti. Când l-am cunoscut, în 1993, părintele Petroniu mai avea puţin până la 80 de ani. Venise în România pentru câteva săptămâni (a fost singura vizită în ţară după plecarea la Muntele Athos în 1978). Am slujit împreună (eu fiind încă arhidiacon până la 14 octombrie 1993) la sfinţirea bisericii ridicate la cea mai înaltă altitudine, pe muntele Ceahlău, apoi la hramul mănăstirii Secu şi la punerea pietrei de temelie pentru schitul de la Poiana lui Ioan. A povestit despre părinţii pe care i-a cunoscut îndeaproape şi despre locuri străbătute cu piciorul, împreună cu părinţii Paisie şi Cleopa lângă care a vieţuit din data de 1 mai 1966 până la plecarea spre Athos (1978). Era oarecum stingherit de atenţia care i se acorda, însă am simţit bucuria care-i cuprinsese fiinţa, fiind din nou împreună cu fraţii de aceeaşi limbă şi trăire. De atunci au urmat multe întâlniri la schitul Prodromu şi am ţinut legătura prin intermediul corespondenţei. M-am bucurat să primesc două din cărţile sale cu ex librisuri preţioase. În chilia sa, printre cărţi şi icoane, la masa de scris aşezată sub fereastra care se deschide spre grădina schitului, părintele Petroniu aşternea pe hârtie gândurile şi trăirile inspirate de focul rugăciunilor înalte de sub vârful Atonului.

În 22 februarie 2011, călătoria pământească a părintelui Petroniu Tănase s-a încheiat, îndreptându-se către Cetatea netrecătoare din Ceruri.

A plecat dintre noi însoţit de rugăciunile şi aprecierile Patriarhului României şi a multor ierarhi care l-au cunoscut de aproape sau de departe, ale monahilor, preoţilor şi pelerinilor din Sfântul Munte.

La câteva ceasuri după adormirea sa în Domnul am început călătoria spre Muntele Athos, la ceas de vremelnică despărţire. După o noapte pe drum de la Bucureşti la Uranopolis, pe marea învolburată, cu vânturi potrivnice am ajuns la Athos. Mulţimile călugărilor s-au adunat la biserica schitului într-o atmosferă de rugăciune, de durere şi aleasă cinstire, pentru a-l prohodi pe venerabilul avvă, ostenitor vreme de 33 de ani în Muntele Athos şi aproape 26 de ani (de la 15 octombrie 1984) stareţ al schitului românesc. Soborul slujitor format din peste 40 de ieromonahi, preoţi şi diaconi s-a aflat sub protia Preasfinţitului Hrisostom, ierarh al Patriarhiei Constantinopolului, rezident în Mănăstirea Lavra, fost conducător al Şcolii de Teologie „Atoniada”. Din sobor au făcut parte părinţii slujitori delegaţi ai Preafericitului Părinte Patriarh Daniel şi reprezentanţi ai mănăstirilor atonite Lavra, Vatopedu, Iviru, Simonospetra, Kutlumuş, Grigoriu, Sfântul Pavel, Filoteu şi Esfigmenu, de la schitul Lacu şi chiliile româneşti de la Colciu, Sfântul Ipatie, Provata dar şi din alte locuri ale Sfântului Munte. Slujba înmormântării călugărilor săvârşită potrivit tradiţiei atonite a inclus 12 ectenii pentru odihna celui adormit, tot atâtea rugăciuni – Dumnezeul duhurilor… – şi aproximativ 40 de ecfonise: Că Tu eşti învierea şi viaţa şi odihna…, rostite de către părinţii slujitori.

La sfârşitul slujbei am prezentat mesajul Preafericitului Părinte Patriarh Daniel trimis obştii schitului românesc Prodromu intitulat: Un monah statornic şi un egumen înţelept, apoi a fost citit mesajul ministrului de externe al României, Teodor Baconschi. A urmat un cuvânt rostit la această despărţire de ieromonahul Atanasie Floroiu, urmaşul părintelui Petroniu la cârma schitului iar şirul cuvântărilor a fost încheiat de către Preasfinţitul Episcop Hrisostom.

După înconjurul bisericii cu îndătinatele ectenii şi rugăciuni, monahii şi credincioşii prezenţi au condus trupul neînsufleţit la cimitirul din vecinătatea gropniţei, unde a fost aşezat întru nădejdea învierii şi a vieţii veşnice. S-au făcut 100 de închinăciuni de către toţi cei prezenţi cântându-se: Veşnica pomenire şi Hristos a înviat în limbile română şi greacă. O agapă de pomenire pregătită în tradiţie aghiorită a fost oferită celor aproximativ 200 de persoane care au fost de faţă – foarte mulţi – pentru astfel de ocazii în Muntele Athos.

Îmi amintesc cu veneraţie că în toate pelerinajele făcute la Athos îl vedeam la slujbe pe părintele Petroniu nevoindu-se în picioare, încovoiat sub povara anilor, potrivindu-şi aparatul auditiv pe care-l purta pentru a se dedulci de frumuseţea cântărilor. Mă sfiam să stau în strană, când el, bătrânul părinte, îşi ostenea trupul, ca o sfântă nevoinţă.

Cât timp puterile fizice i-au îngăduit rămânea la sfat în incinta primitoare a schitului, într-un dialog cordial cu oaspeţii pelerini, la umbra cedrilor plantaţi de către el, locul unde cândva erau sumedenii de flori multicolore îngrijite de mâinile părintelui Petroniu. Cei care vizitau Prodromul îl numeau sugestiv schitul florilor.

Protosinghelul Petroniu Tănase Prodromitul a fost prietenul sfinţilor, al sihaştrilor, cărţilor, florilor şi chiparoşilor. Un monah care avea simţul veşniciei şi al istoriei. Un ctitor jertfelnic, un isihast veghetor, un mărturisitor şi un condeier profund. Un om minunat şi un călugăr paradigmatic, o icoană smerită a Sfintei Ortodoxii Româneşti şi atonite. Un cuvios care s-a mutat de la Athos la Cer.

Arhim. Timotei Aioanei

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *