LOADING

Type to search

PROVOCĂRILE ACTUALE CU PRIVIRE LA FAMILIE ŞI TINERET (II)

Ortodoxie si traire

PROVOCĂRILE ACTUALE CU PRIVIRE LA FAMILIE ŞI TINERET (II)

Share

Daniel Valean:

Situaţia în care soţii se manifestă în dizarmonie, certuri, scandaluri şi violenţă este una dintre cele mai greu de înţeles şi de trăit, atât pentru cei doi, cât şi pentru copii. Aceştia din urmă ar fi avut nevoie, pentru a se dezvolta normal, nu numai de sfaturi, ci şi de siguranţă, de sentimentul de ocrotire solidă, de înţelegere şi comunicare, venite din ambele părţi, de modele de comportament. În loc de toate acestea ei vor primi derută, învăţăminte de viaţă care se bat “cap în cap”, restricţii anulate de furiş de unul dintre părinţi, care doreşte ascendent moral în defavoarea celuilalt părinte.

Problemele contemporane despre care am vorbit până aici, deşi par marcate de influenţe moderne cum ar fi globalizarea, acţiunea iraţională a statului, mass-media şi comunitatea, ele nu sunt deloc noi. Probleme asemănătoare au existat dintotdeauna, chiar dacă au îmbrăcat alte forme. Ceea ce făcea însă ca botezul şi căsătoria să fie considerate adevărate puncte de cotitură în viaţa unui creştin şi să fie tratate ca atare era mult mai strânsa apropiere a creştinului de viaţa bisericii. Chiar dacă nici în alte vremuri creştinii de rând nu ştiau foarte multă teologie sau dogmă, ei erau conştienţi că abia prin botez şi ulterior prin căsătorie se pot considera “în rândul lumii” sau în starea firească a vieţii. Credinţa lor nu era un dat apărut peste noapte, ci acelaşi filon spiritual care străbătuse generaţiile de-a lungul sutelor de ani de creştinism. Ceea ce fuseseră învăţaţi în familie şi în biserică transmiteau mai departe.

Ruptura nu s-a produs dintr-o dată. Ea a intervenit încet, pe măsură ce credinţa a slăbit, ispitele s-au înmulţit, bunăstarea şi comoditatea a cuprins vieţile credincioşilor; e adevărat că am trecut şi peste o jumătate de veac de atacuri îndreptate împotriva credinţei, dar acestea toate sunt doar o parte din cauzele îndepărtării credincioşilor. E absurd să spunem că vina stă doar de partea lor.

Vina o avem şi noi, cei care suntem învăţătorii, îndrumătorii duhovniceşti, săvârşitorii tainelor lui Dumnezeu. Poate că aceeaşi răceală în credinţă, aceeaşi comoditate, aceeaşi bunăstare şi aceleaşi ispite au venit şi peste noi.

Cum ar putea un părinte să-I ceară copilului său să facă ceva ce nu l-a învăţat înainte? Cum am putea să le arătăm credincioşilor noştri marea taină a naşterii lor cu Hristos în Botez, marea taină a unirii lor în cununie dacă noi nu trăim această taină? Ce l-aş putea învăţa pe un enoriaş din taina Botezului atunci când o săvârşesc în viteză (în aceeaşi viteză a veacului pe care-l trăim), sărind peste exorcisme sau sfinţirea apei, stropindu-l pe cap sau cufundându-l în cristelniţă în funcţie de preferinţa fiecărui sacerdot, anunţându-l cu acel aer funcţionăresc costul total al serviciului? Ce ar putea înţelege un simplu credincios dintr-o asemenea taină? Cu ce altceva ar putea rămâne în suflet şi cuget, decât cu faptul că a plătit o anumită sumă pe un aşa-zis act religios debusolant, haotic, făcut la repezeală, derutant? Aceeaşi situaţie pentru Taina Cununiei.

Am preferat să simplificăm totul in extremis, ca să fim în pas cu vremurile, cu moda de sorginte catolică. Ne agăţăm de excepţii ca să uităm regulile generale şi esenţiale. Avem tendinţa să ne amintim adesea că se poate boteza şi cu un pumn de pământ, dornici să ne eliberăm de povara adâncimii esenţei tainei pe care o săvârşim. Putem sluji şi doar cu epitrahilul, din lipsă de timp. Putem mirui doar fruntea şi mâinile pruncului, ca să nu-l mai dezbrace neştiutorul naş încă o dată. Putem să sărim peste exemplele de binecuvântare trimise de Domnul perechilor din Vechiul Testament, despre care şi aşa n-a auzit nimeni în afară de noi.

Am amintit toate aceste abateri pentru a conştientiza cu toţii până unde am ajuns, cât de aproape suntem de anularea tainei înseşi.

Poate că de aici trebuie să înceapă reconstrucţia edificiului. De la faptul că, în lipsa unei catastrofe care i-ar întoarce brusc pe credincioşi la credinţă, noi, păstorii sufleteşti, suntem cei datori să le deschidem ochii, să-I apărăm de deviere, să-I readucem pe calea firească a vieţii creştine şi implicit a mântuirii. Noi suntem cei care trebuie să le înţelegem neştiinţa şi să o luăm de la zero, nu din clipa căsătoriei, ci poate din cea de dinainte de spovedania care se face în vederea căsătoriei. Catehizarea sau îndrumarea tinerilor care urmează să-şi întemeieze o familie ar trebui începută din clipa în care preotul află că cei doi şi-au pus în gând să se căsătorească. Din acea clipă el ar fi în măsură să le îndrume paşii, să le stârnească întrebări şi să le ofere răspunsuri, să le cântărească seriozitatea deciziei pe care o au de luat. În acea clipă covârşitoare totul e încă în stadiu de proiect, cei doi tineri se pot dumiri dacă vor să trăiască o viaţă creştină împreună sau îşi unesc vieţile din cu totul alte motive. În ajunul căsătoriei preotul nu-i va mai putea întoarce din drum fără să rişte însăşi excluderea sa definitivă din viaţa viitoare a cuplului. A preveni e mai uşor decât a trata, iar preotul poate preveni dezastrul unei căsătorii cu sorţi mari de destrămare ulterioară.

 

Înţelegerea celor doi de către preot, aşa cum trebuie să fie înţelegerea părintelui pentru nevoile copilului său, nu poate cădea în cele două extreme: nepăsarea faţă de soarta şi alegerile lor sau implicarea abuzivă în acestea. Dialogul dintre el şi tânăra pereche, conştientizarea pasului pe care cei doi îl fac în primul rând în faţa lui Dumnezeu, acestea trebuie să primeze. În acest moment duhovnicul poate avea un imens avantaj faţă de rudenii şi prieteni, ca unul care se implică fără interese egoiste, din dragoste pentru fericirea celor doi viitori miri.

Atitudinea faţă de viitorii naşi şi implicarea în conştientizarea actului acestora este la fel de importantă. Nu are sens să ne oprim asupra neajunsurilor pe care le vedem cu toţii în ceea ce priveşte atitudinea naşilor, implicarea lor, inconştienţa şi greşitele motive care-I aduc în faţa altarului, fie la cununie, fie la botez. Ne vom opri să subliniem că odată cu îndrumarea viitorilor miri ar trebui luată în considerare şi situaţia naşilor. Aceştia din urmă nu se vor simţi niciodată ofensaţi pentru că preotul le-a descoperit imensul rol pe care-l au înaintea lui Dumnezeu, ca pedagogi ai finilor lor. Îndrumarea acordată naşilor are un mai mare impact dacă e făcută înainte de cununie sau botez, nu neapărat în timpul predicii, când majoritatea celor prezenţi se aşteaptă ca odată săvârşită slujba să se treacă la felicitări. Critica şi atenţionările în locul bucuriei sărbătorii, iată reţeta garantată cu care preotul îşi poate îndepărta asistenţa.

Personal consider că prea multă seriozitate sau sobrietate strică, pentru că sperie. Cele două perechi, ale mirilor şi naşilor, vin să participe şi să-şi împărtăşească bucuria, la fel o fac şi părinţii celui care urmează să fie botezat. Dacă se vor simţi în faţa unui rechizitoriu, strălucirea zilei va fi acoperită de umbă nu numai în momentul respectiv, ci şi în oricare alt moment de interacţiune cu preotul. Nu-L vom putea vedea vreodată pe Mântuitorul apostrofându-I pe miri că n-au fost îndeajuns de organizaţi şi li s-a terminat vinul.

Aceeaşi atitudine prevenitoare trebuie să caracterizeze şi relaţia ulterioară dintre preot şi noua familie. Probabil că rolul preotului ar trebui sintetizat în cele patru cuvinte: “apără, miluieşte, mântuieşte şi păzeşte”. Nimic din ceea ce va întreprinde în spijinul moral, duhovnicesc, al tinerilor nu va fi interpretat ca rea intenţie atâta timp cât va fi făcut cu chibzuinţă, fără abuz, cu discernământ şi conştientizare a celor doi. Orice criză, orice luptă între două părţi, are şanse mari de aplanare în clipa  în care apare un mediator. Doi tineri aflaţi în criză conjugală, în pragul divorţului, au aceeaşi nevoie de un mediator care să le estompeze orgoliile personale, să le readucă în faţă neajunsurile despărţirii şi avantajele împăcării. Preotul este cel mai bun mediator, pentru că are autoritatea, experienţa şi exemplul personal de care cei doi au nevoie. Însă nu e de ajuns să-I dai sfaturi, trebuie să-I arăţi şi de ce I le dai, şi unde duc ele, pentru că păstoriţii noştri nu sunt oi fără de glas şi cuget, ci viitori profesori, ingineri, economişti, directori sau întreprinzători. Ei vor fi, de asemenea, la rândul lor, pedagogi pentru soţul de lângă ei şi pentru copiii lor.

Loviţi şi ei de aceleaşi provocări pe care le-au trăit cei de dinaintea lor, tinerii vor fi tentaţi să-şi organizeze viaţa în funcţie de ele. Vor avea aceleaşi ispite de a se despărţi vremelnic pentru a-şi realiza familia, de a renunţa iniţial la a avea copii, de a se dedica acumulării de bunuri. Dorinţa de afirmare este mare. În acelaşi timp, ei abia acum învaţă să se cunoască unul pe celălalt şi provocările vor fi pe măsură. Câte nu le-ar putea descoperi un preot bun acestor mlădiţe care încă nu s-au lovit de adevăratele greutăţi ale vieţii! Cine altcineva în afara preotului le-ar putea aminti mereu că deasupra stă Hristos Dumnezeu, în care ei trebuie să-şi pună nădejdea şi în raport cu care să-şi organizeze viaţa? Unde ar putea să se întărească sufleteşte dacă nu în biserică? Cum şi-ar regăsi liniştea dacă nu în rugăciune?

Preotul este cel mai în măsură să le îndrume paşii. El îi va feri de disperare şi deznădejde, le va da încredere şi luciditate să se ferească de patimi, de pruncucidere, de despărţire, de lăcomie, de deşertăciunile lumii contemporane. El e singurul şi ultimul bastion în faţa ispitelor înconjurătoare, ca unul care vorbeşte de la Dumnezeu şi cu Dumnezeu. El va fi îndeajuns de pregătit să le vorbească tinerilor soţi atât despre sfaturile părinţilor pustiei, cât şi despre riscurile şi beneficiile internetului, economia globală, prevestirile sfârşitului lumii sau chiar despre dimensiunile de bun gust ale noii lor case. Din orice discuţie se va eschiva pe motiv că “nu se pricepe”, preotul va fi exilat ca un neştiutor; iar în orice discuţie se va implica fără să se priceapă, preotul va fi considerat un impostor.

 

Din varii motive, omul modern, din păcate, a pierdut conştiinţa că el este un mădular viu al Bisericii şi că Biserica este spaţiul şi organismul comun în care, prin harul Duhului Sfânt, pulsează viaţa lui Hristos. Biserica este privită în mod curent ca o instituţie socială, sau, din când în când, şi de către unii mai binevoitori, ca o instituţie care are un punct de referinţă: Dumnezeu, înţeles la rândul lui, ca o simplă abstracţiune. Ea nu mai este înţeleasă ca o instituţie în interiorul unor relaţii sau constituită pe baza unor relaţii organice, personale, ale unora cu alţii şi cu Dumnezeul cel viu. Pe de altă parte, familia creştină, aflată în Biserică, se confruntă zilnic cu lovituri şi provocări ale modernităţii care riscă să-i aducă multiple neajunsuri. Dacă ne referim doar la botez şi căsătorie, concluziile atacurilor sistematice venite din partea influenţelor cotidiene sunt vizibile cu ochiul liber.

Pentru a fi feriţi de devieri iremediabile ei trebuie conştientizaţi în permanenţă, menţinuţi în contact cu viaţa bisericească, implicaţi activ în rolurile sănătoase de soţi şi părinţi. Iar preoţii care vor şti să le cunoască nevoile, dar în acelaşi timp vor şti să se lase cunoscuţi de către ei, vor putea spune că îşi îndeplinesc cu succes misiunea de îndrumători duhovniceşti ai familiilor pe care le păstoresc.


Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *