Psalmul pescarusului

Sufletul pacatosului este un pescarus ranit. Nu poate ajunge in zburdarea zenitului pana ce nu’si vindeca rana. In zadar vrea sa atinga inaltimile; nu poate cu o singura aripa. Atunci, incepe sa cante. De dor. Canta de Dorul inaltimilor. Se sleieste aici jos. Si plange. Lacrima lui devine candela, cantul lui se prechimba’n psalm, iar dorul se transforma’n speranta. Dar e tot ranit. Tot departe. Tot singur. Si dupa un canon de vreme, iata ca in chilia sa vine un om ales. Acesta ii acorda iertarea in numele Mirelui. Si ii da un Medicament care ii vindeca nu doar rana, ci intreg spiritul.

Nici nu inceraca sa zboare. Este inaltat de norul care-l inconjoara. Atinge inaltimea cerului si savureaza fiecare cotitura a cerului. Va evita sarma ghimpata in care a fost prins in trecut. Acum doar zboara. Se bucura. Inocentizeaza. Fuge de cardurile carcotase, pentru a nu’si periclita linistea. Nu’l mai tulbura vantul tomnatic. Se adaposteste in capela ingerului sau, pana trece crivatul. Apoi, in fiecare primavara, coboara pentru a mangaia mamele mieilor sacrificati. El stie ca Mirele e Mielul. El iubeste Pastele, deoarece Mirele a devenit Paste.

In zborul lui, anuleaza halta disperarii. Lacrimi ii mai curg, dar de bucurie. Bucuria Regasirii. A vindecarii. A zborului. A inaltimii.

Taina bucuriei sale nu o poate impartasi altora, inca raniti; nu l’ar pricepe.

Marius Matei