LOADING

Type to search

Ortodoxie si traire

Psihologia sfinților (I): Scrierile sfinților sunt povețe ca sub epitrahil

Share

Pe un drum de servitute se află o barieră. Mulți conducători auto evită această potecuță. Bariera îi sperie. Se tem că nu o vor putea deschide. Îi sperie și riveranii. Se tem că îi vor apostrofa, deoarece nu au voie să folosească drumul lor. Ei, la Dumnezeu nu este așa! Drumul către mântuire pare barat, dar nu este. Omul nu renunță atât de ușor. Merge până la barieră și invocă ajutorul prietenilor să îi deschidă barieră. Acești prieteni au cheia. Aceștia sunt sfinții. Noi nu putem trece bariera fără ei. În cele din urmă, omul învață să ajute și el, să devină, la rândul lui, deschizător de barieră pentru alții. Stând în preajma prietenilor, îi cunoaște mai bine, află ce gândesc, ce arme duhovnicești folosesc și când. Găsesc secretul, marele secret. Asta încercăm să aflăm: ce au făcut sfinții de au reușit să fie și mai vii după moarte și Cine a deschis bariera primului sfânt…

Suntem efectiv bombardați de știri negative. Faptul că ne adăpostim sub streașina Bisericii ne oferă un moment prielnic de răgaz duhovnicesc, de liniștire. Zilnic aflăm despre năzbâtiile vrăjmașului cu care ne luptăm. Ne aliem cu sfinții, pentru a nu fi capturați atât de ușor de inamic. În lumea contemporană nu mai ai voie să numești răul ca atare, ca să nu fi acuzat că ești intolerant. Dar nimeni nu te poate obliga să nu te ferești de el. Bunăoară, în Suedia au apărut cimitirele care au interzis crucea și orice alt însemn religios. Într-o regiune în care patru cincimi din populație se declară nereligioasă, într-o țară prosperă economic, omul nu se mai raportează aproape deloc la elementul sacru. Eu zic că nu este ateism, ci este păgânism. Aici un șofer de tir poate fi cu ușurință arestat, doar pentru că fetița lui s-a rugat la grădiniță înainte de a lua masa. O stewardesă poate fi concediată doar pentru că are o cruciuliță la gât. O adolescentă poate fi umilită de profesori doar pentru că a scris un eseu despre duhovnicul ei. Și exemplele pot continua.

Cum s-a ajuns aici? Reforma protestantă nu a scos sfinții peste noapte, ci treptat și total aleatoriu. La început, au constatat ei, marii reformatori, că sfinții sunt prea mulți. De parcă ei puteau aprecia cantitatea sau valoarea! Așa că au renunțat la unii sfinți, considerați mici. O vreme s-au jucat numai cu sfinții principali. Apoi, după vreo două decenii de jocuri periculoase, au hotărât că trebuie eliminați toți sfinții, deoarece ei au găsit singuri adevărul, pe care rațională, precum Adam. Ce s-a întâmplat, de fapt? Dușmanul nu a atacat direct Regele, ci străjerii. Dar nu a reușit să îi biruie, așa că i-a calomniat. A pornit o campanie mediatică fără precedent împotriva sfinților, care continuă și azi. E o frustare că nu pot fi învinși. Sfinții deranjează, fac minuni, prea multe minuni. Sfințenia nu mai poate fi negată ca realitate, așa că este bagatelizată. Dar nu ne lăsăm. Regele nu își lasă străjerii.

Scrierile sfinților sunt povețe ca sub epitrahil

Cât de frumoasă trebuie să fi fost noaptea de Înviere înainte de inventarea curentului electric! În rarele nopți în care sunt pene de curent putem vedea cât suntem de invalizi. Nu știm ce să facem fără TV, fără tabletă, fără toată tehnica alimentată din priza modernismului. Parcă ne lipsește mâna dreaptă. Ce frumoasă este liniștea Învierii, netulburată de miile de becuri care pun în paranteză smerenia unei lumânări, ruptă parcă din ev mediu timpuriu! Sfinții nu sunt bruiați de astfel de viruși. Tocmai din acest motiv, ei reușesc să găsească ușor frecvența care trebuie căutată. Toată lumina pe care au primit-o, sfinții au dăruit-o mai departe.

00000RaduAfrim

Hristos alungă amărăciunile noastre, ne încredințează sfântul Vasile cel Mare. Fără Hristos, toată lumea ar fi ajuns Sodoma (declin) și Gomora (răzvrătire). Fără pacea Lui, am fi suferit tulburări neîncetate. Despătimirea presupune netulburare: limpezime precum cea a apei, curăție precum cea a aerului, căldură precum cea a focului, uscăciune (lipsă de umezeală) precum cea a pământului. Harul lucrează doar în sufletele neînstrâmbate. Până și reflexia feței se face doar în materialele netede și transparente. Îți poți vedea fața în apa curată, nu și în lapte sau zăpadă.

Binele poate fi învățat. Câștigul este maxim: Îl vezi pe Dumnezeu, te eliberezi de sclavia răului, scapi de starea de orfan, ești familiar cu Dumnezeu. Hristos te eliberează complet, nu doar îți îmbunătățește condițiile de detenție. Fiecare spovedanie este un pas spre veșnicie. Fiecare om speră să vadă Raiul. Adevărul nu s-a inversat decât în mintea unora, nu și în realitatea vieții veșnice. Toate atacurile la adresa creștinismului nu fac decât să ne mobilizeze în activitatea de slujire. Nu ne este permis să risipim puterea de a iubi pe lucruri necuviincioase. Doar cel ce ce suie în munte (Biserica slavei) se depărtează de cei ce se târăsc pe pământ.

Cel ce nu privește soarele crede că soarele este negru, deoarece înnegrește trupurile, ne încredințează sfântul Vasile cel Mare. Nu te lăsa descurajat de faptul că bețivii îi calomniază pe asceți, că tocmai cei ce viețuiesc cu răutate pornesc război împotriva celor cumpătați (Isaia 3, 5). Doar cel depărtat de adevărul divin poate numi miezul nopții lumină. Doar cel lipsit de onestitate poate numi amarul dulce, urâțenia dovlecilor frumusețe, frica cutezanță sau patima virtute. Nu te poți vindeca până nu mergi la Doctorul potrivit, până nu ai un diagnostic corect. Toate cele lumești sunt zadarnice, uzurpate, zădărnicite.

Toate produsele au anotimpul lor, zice sfântul capadocian amintit mai sus: primăvara sunt florile, vara sunt grânele, toamna sunt poamele, iar iarna sunt scrisorile de zidire duhovnicească. În iarna vieții noastre, să citim epistolele sfinților, sunt traduse în limba română! Dar ingredientul de bază rămâne evlavia. Fără ea, teologia devine tehnologie. Prin evlavie față de cele sfinte, scăpăm de grijile lumești (frica de faliment și munca până la extenuare).

Nu reușim să distingem ce este în folosul sufletului nostru. Tocmai de aceea, întâlnirea cu cei sfinți ne este de cel mai mare folos. Această bunătate a sfinților este imitabilă. Dacă pentru un țăran munca nu este ceva nou, iar pentru un marinar furtuna nu este ceva neașteptat, atunci nici pentru cel evlavios răbdarea necazurilor nu este ceva chiar neprevăzut. Chemarea la desăvârșire înseamnă: să duci o viață vrednică de Evanghelie, să ai mintea neîmprăștiată, să mărturisești adevărul, să ai cuviință, să muncești în liniște, să fii cumpătat în toate, să urmezi modelul sfinților și să folosești rugăciunea drept calmant pentru durerile sufletești. Credința este rodul întâlnirii noastre cu Dumnezeu: când Îl căutăm, El ne îmbie. Iar unde este credință, există dialog, comuniune, părtășie. Când doi străini au aceeași credință, ei se fac rudenii. (Cât de bucuroși au fost pelerinii iordanieni la Curtea de Argeș să vadă icoana „unchiului” lor, sfântul Nectarie!)

Hristos Cuvântul se ține întotdeauna de cuvânt: promite viața veșnică și o și oferă. Nimeni nu va putea plăti vreodată mai mult pentru noi, decât a plătit Hristos. De aceea, omul este o icoană bizantină extraordinar de frumoasă, e mare păcat să fie aruncată la gheenă. Scrierile sfinților sunt povețe ca sub epitrahil. Acestea testamente ne învață sârguința de a urma în bine. Oricât de copleșiți am fi în treburi, să ne facem timp pentru suflet. Există o mare-mare foamete după dragoste. Odată cu înmulțirea păcatului, s-a răcit dragostea (Matei 24, 12). Armenii din Satala sunt dați exemplu de viețuire creștină în ascultare și jertfelnicie1, exemplu de mărinimie, blândețe și seriozitate. Omul să nu se lege de nimic din cele pământești, pentru a nu fi prins în cursele dușmanului2. Oricine trebuie să cunoască că inamicul ademenește adesea prin cele mai onorabile pretexte, vizând exact răcirea dragostei. Omul are nevoie să fie receptiv la mesajul salvator și să își recunoască vina. Exact aici este problema: omul crede că le știe pe toate și că nu are nimic de regretat, ba chiar le-ar repeta mâine fără nici o problemă. Cam așa ceva a făcut și Eva: vina se disipează atât de mult3, încât orice analiză nu mai poate schimba situația finală a lucrurilor. Omul nu vrea să mai audă deloc cuvântul iad, așa că fuge de moarte cum poate, cu viteză maximă, izbindu-se în toți parapeții, care se presupune că trebuiau să îl protejeze, nu să îl rănească. De fapt, prin această metodă, se apropie și mai mult de ea. De ce îi e frică, nu așa va scăpa. Să vedem cum au scăpat sfinții, să le citim acatistul.

Deoarece evenimentele nu vin așa cum le dorim, să le dorim așa cum vin. Măcar să ne ocolească osânda, chit că suntem neputincioși. Dacă Hristos este viața noastră (Coloseni 3,4), fiecare cuvințel trebuie pus în legătură cu El, fiecare lucrare depinde de poruncile Lui, iar fiecare suflet reproduce chipul Lui. Dacă Hristos ne-a dăruit pacea Lui (Ioan 14, 27), noi nu mai suntem conflictuali.

Poporul învierii nu are de ce să fie posomorât, câtă vreme nu rejectează învățătura care îi aduce bucuria. Există Liturghie, deci și mântuire. Problema e fie că nu ne împărtășim, fie că ne împărtășim cu nevrednicie. Sufletul se poate vindeca foarte repede, dacă bolnavul dorește să se tămăduiască, să arde spinii răutății cu focul dragostei. Singurul nostru război este cel cu propriile patimi. Pentru că patima este singurul lucru care este în noi, fără să fie de la Dumnezeu. Este singura piedică în fața fericirii veșnice. Deci, scopul nostru este lupta cu aceste patimi ale noastre, pentru dobândirea harului. Omul este o oaie rătăcită, care dorește să se reîntâlnească cu Păstorul și care evită anturajul caprelor.

Dumnezeul iubirii nu ne va întreba nici în ce secol am viețuit, nici ce ascultare am îndeplinit, ci doar cât de mult ne-am străduit să exersăm iubirea ca virtute. De vreme ce Iisus a înviat, noi nu putem să ne comportăm ca și cum asta nu s-ar fi întâmplat, ci sperăm și credem în iubirea Lui.

Lipsa dragostei nu ține decât de lipsa lui Dumnezeu din noi. Este o tulburare gravă de percepție (cecitate perceptivă): vedem realitatea cum dorim să o vedem, nu așa cum este ea, de fapt (lipsa noastră de smerenie e de vină). Idolii de azi sunt slava deșartă și lăcomia: ne construim propriul univers, dar vrem să Îi luăm arbitrar locul principal Celui Căruia i se cuvine. Suntem prea egoiști, prea leneși, prea zgârciți, prea bârfitori. Abia când vom scobi putregaiurile acestea, vom putea simți dragostea ce ne învăluie. Noi țintim viața veșnică, nu pe aceasta. Absența dragostei provoacă adesea instabilitate emoțională. Nu există maturitate spirituală fără dragoste necondiționată.

 

Cauzele eșecului (subsolicitare, suprasolicitare, surmenaj) sunt explicabile prin lipsa cumpătării. Dragostea este activă doar dacă este și curată. Nici o necurăție nu încape în veșnicie. Dacă ne lipsește dragostea, nu avem un singur păcat, ci mai multe: invidia, lenea, lăcomia. Lipsa dragostei este expresia unei infirmități de integrare în lucrarea mântuirii. Dragostea este viza pentru a emigra în Țara lui Dumnezeu. Realitatea este un program în Pași Mari: iertarea, iubirea, milostenia. Dumnezeu a făcut pașii spre noi, pe Golgota, să nu stăm cu spatele spre Cruce! Omul este recuperat din temnița inamicului. În cadrul Familiei, noi, copiii, avem totul. În afara ei, nu avem nimic. Biserica este familia noastră, a oilor recuperate dintre capre (Ioan, cap. 10). Avem de studiat o singură temă pentru a promova examenul: lecția dragostei. În acest sens, este recomandabil să plagiem modelul sfinților, să le cunoaștem povețele și să le punem în aplicare. Avem o întârziere, dar suntem încă păsuiți, să profităm de amânarea pedepselor pentru a scăpa de tot de cazier. Deși Dumnezeu nu ne reproșează nimic, este evident că avem mult prea puțină iubire.

Dacă nu avem iubire, nu suntem nimic, nu putem nimic, nu facem nimic, nu sperăm nimic. Adică tocmai inventăm absența Iubirii, iadul. Dacă nu Îl iubim pe Dumnezeu, sigur ne iubește El. Dar nu e suficientă această relație, fără acordul nostru, fără coeziunea noastră sinceră, fără să avem convingerea fermă că așa este și fără să mărturisim asta neîncetat. Pedeapsa acestui comportament cognitiv este sentimentul de vinovăție pentru reacțiile noastre, lipsite uneori de iubire. Este o pedeapsă pedagogică, plină de iubire, un canon de iertare. Soluția nu este să ne izolăm și să nu ne mai intereseze nimic, asta ar fi deznădejde, asta și-ar dori cel ce ne ispitește. Soluția este să ne luptăm cu patimile proprii. Să nu dezertăm, știind că nu vom fi părăsiți vreodată de Cel care ne iubește cel mai mult. Paradoxal este faptul că tot noi pozăm în figuri revoltate, tot noi suntem ciudați și absurzi și acuzăm de lipsă tocmai pe Cel căruia nu îi lipsește nimic. Cât timp am câștiga luptând de partea iubirii, dacă nu oare tocmai o veșnicie?! Apoi, este corect să ne iubească numai El? Cum am putea evita certurile, care sunt tot absențe ale iubirii? Și de ce considerăm că doar alții trebuie să ne iubească? Să nu ne lăsăm sufletul vraiște, să facem curățenie, să cioplim în carne vie, cu nădejde, cu mare nădejde.

Lipsa iubirii este un sentiment de gol lăuntric și de inutilitate. Este slavă deșartă: nimeni nu e vrednic de iubit (deja judecăm și etichetăm). Smerenia ne învață că toți sunt vrednici de iubit. Faptul că nu iubim îndeajuns este doar vina noastră, nu are rost să ne ascundem pe după degete. Și nu iubim. Da, nu Îl iubim pe Dumnezeu, pentru că iubim banii mai mult. E simplu. Credem uneori mai mult în mamona sau, cel puțin, așa ne comportăm. Nu putem avea inima plină de iubire sinceră și, în același timp, mintea plină de planuri șmecherești. Iubirea și lăcomia nu fac casă bună. Avem expectanțe nerealiste, dar și dezamăgiri pe măsură. Iisus se scrie cu 2 de „i”: unul de la iubire, altul de la iertare. Dacă nu îi vom învăța pe copiii noștri limbajul inocent al iubirii, nu vor putea comunica în veșnicie cu Dumnezeu. Toți cei ce vor să Îl atragă pe Dumnezeu se apropie de El în chip neprefăcut și fără viclenie. Ascultă cu iubire lecțiile Învățătorului. Toți cei ce au căzut încă nu au pierdut totul. Le-a rămas stăruința în a cere iertare. Cine descoperă iubirea lui Hristos se duce pentru El oriunde, îndură orice. Nu mai este zgârcit și deja vede Raiul. Cel ce iubește nu mai este nesimțit, ci a învățat să ierte. Cel ce iubește renunță la rigiditate, în favoarea adăpării din Fântâna Duhului. Nu mai e plin de duhoare, pentru că a renunțat la slava deșartă. Iubirea este leacul pentru frică și întăritorul pentru credință. Este chibzuință, discernământ, frumusețe și lumină. Hristos nu are nevoie de strâmbăturile noastre, nu ne vrea schimonosiți, prefăcuți sau inerți. Chiar de am muri de 2017 ori pentru Hristos, tot Sângele de pe Golgota ne-ar salva.

Dumnezeu restabilește omul în starea de comuniune personală cu El. Primim premisele unei vieți noi, veșnice. Suntem ocrotiți, în siguranță. Cuvântul mântuire conține ideea de victorie. Numai Dumnezeu poate mântui. Ne rugăm pentru mântuirea tuturor. Ținta credinței este Hristos. Adevărata credință este mărturisitoare. Să Îl primim cu bucurie! Planul de mântuire al lui Dumnezeu: pentru a avea viață veșnică, trebuie să Îl ai pe Hristos. Cel ce ai dat curaj părintelui Gherasim Iscu în temniţa de la Târgu Ocna, dă-ne şi nouă curajul curajului de a spune adevărul despre minunile Tale. Cel ce ai înmuiat inima călăului Vasilescu, cel ce s-a pocăit de crimele de la Canal şi s-a împărtăşit pe patul morţii, înmoaie şi inimile noastre prea nepăsătoare. Vrem să dobândim măcar pajiştea din preajma Raiului4.

Dumnezeu vrea să împartă veșnicia cu noi, ne încredințează sfântul Ioan de Kronstadt. De fiecare dată când ridiculizăm eforturile ascetice ale sfinților, suntem într-o stare jalnică, deoarece subapreciem Evanghelia. Mai degrabă să ne rugăm sfinților, cu evlavie și cu cutremur. Cu ajutorul lor putem dobândi un larg orizont sufletesc. Cu ajutorul lor, depășim ispita de a nu mai pune temei pe ajutorul divin. Prin lucrarea harului, răceala noastră se transformă în ardoare pentru mântuire. Mulți trăiesc în afara harului și nici măcar nu realizează acest lucru. La capătul traseului însă se află certitudinea învierii, atingerea mormântului gol.

Sfânta Liturghie este o pace nebănuită, o stare de bucurie cu Hristos. Este o pregătire pentru marele urcuș. Milostenia divină nu este niciodată suspicioasă. Lui Dumnezeu nu Îi este niciodată frică (ca omului) să nu dea celui ce are sau să dea prea mult. Comoditatea (de a nu te ruga și de a nu face milostenie) duce la nefericire. Să te împărtășești presupune un minim efort. Primim aceste daruri duhovnicești, fără să le merităm în vreun fel. Suntem chemați să trăim fără prihană, în mijlocul unui neam sucit (Filipeni 2, 15). Fără Hristos, viața nu are sens. Ecologizarea sufletelor este o urgență. În fiecare zi, sfinții se roagă pentru noi. Se roagă să pricepem că trupul nu este un burete pentru plăceri, ci un templu al Duhului. Plata păcatului este moartea, dar în Hristos nu există păcat, deci, nu există moarte5. Hristos cu Care ne împărtășim este în noi și El ne va trece prin ușa încuiată.

Fără rugăciune, omul se enervează ușor pentru fleacuri. Fără calmul mesianic, omul este un pezevenghi oarecare. Când este vorba să mă vindece, Hristos nu stă pe gânduri. Dar așteaptă discreție și nevinovăție precum cea a pruncului (căruia nu îi pasă cu ce haine este îmbrăcat). Hristos ne este viață în moarte, putere în neputință, lumină în întuneric, bucurie în tristețe, curaj în lașitate și liniște în tulburare.

Fără Euharistie, ne otrăvim cu fiecare respirație. Închisă în păcat, inima este exterminată. Prin Hristos, inima devine o păstrătoare validă a vieții. Fără Euharistie, viața este un lagăr de exterminare. Fără credință, etica și morala sunt inutile. În infern rămâne cel ce nu dorește să fie eliberat, ci alege camera de gazare, cel ce nu s-a luptat cu propriile patimi, iar atunci acestea nu vor mai putea fi consumate, provocând chin. În iad vor ajunge doar diavolii și slujitorii lui, deci, să slujim lui Hristos, ca să nu ajungem într-un loc nedorit.

În creștinism, fapta bună are autor necunoscut. Filantropul adevărat nu își face publicitate, nu umblă după imagine. El știe că omul este o minune a bunătății divine. Știe că fără smerenie pătrunde viclenia. Vrea să se țină de Hristos cu toată puterea. Este convins că dragostea este trambulina care îl va zvârle în Rai. Iubește pe nevoiașii din Maputo, Quelimane, Beira, Pemba, Chibuto, Lichinga și Mabote, nu comerțul pe Zambezi. Gloria lumii trece repede. Cine mai știe azi de Brian Mulreney, prim-ministru canadian acum treizeci de ani?! Dar la Dumnezeu, pomenirea este veșnică. Filantropul nu caută uraniul din Mounana (Gabon), ci orfanul din satul părăginit. El nu râde de urechile lui Dumbo. Dragostea nu presupune calcule, este o plată fără a aștepta răsplată.

Prin dragostea divină față de noi, cade din noi toată zgura și învie toată lumina. Nu este suficient ca omul doar să se intereseze cum ar putea să moștenească viața veșnică6. Nu poate doar să întrebe cât costă, ce jertfă presupune și să refuze. Dacă întrebarea lui este sinceră, răspunsul Dascălului îl va seduce. Se va îndrăgosti de Dumnezeu. Ucenicul nu se îndoiește pentru că ar fi necredincios, ci deoarece este puțin credincios. Abia o credință întărită atrage harul îndreptării. Discipolul știe ce va primi la Teză (Matei, cap. 25). Se concentrează pe acest subiect decisiv: milostenia. Omului nu i se cer ore suplimentare în agricultura intelectuală. I se cere să împartă ce are. Are de ce să se bucure. La recensământul ceresc nu va fi trecut cu vederea. Modul de a gândi și de a acționa al sfinților este unica paradigmă salvatoare. Dacă omul ar fi dăruit pâinea lui celui flămând, acum nu ar fi întristat. La târg, nimeni nu se întristează când tranzacționează o afacere de succes. Omul dă lut și dobândește viață veșnică7.

Pierzând slava lui Dumnezeu, omul se mânjește cu slavă deșartă. Ca să reprimească originalul, trebuie să suprime copia infidelă. Singurul mijloc de salvare este smerenia, ca o întoarcere la începuturi, la slava adevărată. Orice om cu mintea limpede va căuta smerenia mai mult decât orice (chiar mai mult decât dorința de a fi iubit). Doar așa discipolul își poate urma Învățătorul (Cel acuzat pe nedrept, Cel scuipat de cei mai josnici). Nimeni să nu creadă că biruința este anevoioasă și cu neputință de dobândit8!

 

pr. Marius Matei

 

Note:

  1. Sfântul Vasile cel Mare, Epistole, Editura Basilica, București, 2010, p. 188.
  2. Sfântul Ioan de Kronstadt, Viața mea în Hristos, Editura Sofia, București, 2005, p. 354.
  3. Sorin Mihalache, Lumina celui nevăzut, vol. II, Editura Basilica, București, 2016, p. 511.
  4. Sfântul Efrem Sirianul, Imnele Raiului, Editura Deisis, Sibiu, 2010, p. 51.
  5. Marius Matei, Catehismul învierii, Editura Lumea credinței, București, 2016, p. 27.
  6. Sfântul Vasile cel Mare, Omilii și cuvântări, Editura Basilica, București, 2009, p. 125.
  7. Ibidem, p. 127.
  8. Sfântul Chiril al Alexandriei, Vremea postului și a înfrânării, Editura Sophia, București, 2012, p. 130.
Marius Matei

Preot in Floresti, jud. Cluj. Autor al cărții "Harta credinței. Meditații catehetice pentru copii și adulți", Editura Lumea credinței, București, 2020.

  • 1

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *