Puterea rugăciunii
Share

Viaţa oamenilor, din aşezările de pe lângă pădure, îşi are rânduielile sale. Toată lumea din aceste localităţi, de la mic la mare, ştie prea bine: dacă în prima jumătate a zilei nu ieşi să faci o plimbare pe cărările cunoscute cu ciuperci şi pe la locurile cu pomuşoare, după amiază nu mai ai ce face în pădure, totul parcă se ascunde si te întorci acasă cu coşul gol.
Astfel a chibzuit o fetiţă, care locuia tocmai într-un sătuc de pe lingă pădure. Soarele abia s-a ridicat, întrezărindu-se de după vârfurile brazilor, iar coşuleţul din mâinile fetei era deja aproape plin, cu toate ca s-a afundat în pădure destul de departe, în schimb câte ciuperci a strâns! La întoarcere s-a oprit puţin într-o poieniţă de la marginea pădurii, a mai găsit nişte pomuşoare, cu mulţumire a privit în jurul său şi când numai s-a pregătit să plece, tufişurile din la marginea poieniţei s-au mişcat şi de acolo a ieşit un animal, ochii căruia o urmăreau insistent pe fetiţă.
- Vai, este un câine! – a exclamat ea.
Undeva, nu departe, pe colină, se găsea o stână de oi şi întâlnirea cu câinele ciobanului nu era ceva neaşteptat, dar întâlnirea cu câteva perechi de ochi ai fiarelor au adus-o pe fată într-un tremur de frică…
„Lupii” – a săgetat-o prin gând, – drumul nu este departe, trebuie să fug…”. De frică însă, puterile au părăsit-o, ea a scăpat coşul din mână, picioarele ei s-au făcut moi şi neascultătoare.
– Mama! – acest strigăt neaşteptat a oprit haita de lupi, care era deja la mijlocul poieniţei.
– Oameni buni, ajutor!
Chemarea disperată a fetei, repetată de trei ori a umplut văzduhul pădurii pentru câteva clipe, dar imediat s-a risipit, lăsând loc pentru o linişte înfiorătoare. Cum s-a dovedit apoi, păstorii din apropiere au auzit strigătul, însă au crezut că îşi fac de cap nişte copii, care adesea se zbenguiau prin acele locuri.
Lupii se apropiau încet, înaintea lor mergea lupoaica. La aceste fiare se întâmplă ca lupoaica sa fie în fruntea haitei. Ochii lupoaicei nu erau într-atât de fioroşi, cât iscoditori şi parcă o întrebau pe fată: „ Ei ce, omule? Ce vei face acuma, când nu ai o armă în mâna ta şi alături de tine nu sunt semenii tăi?”
Fata a căzut în genunchi, şi-a astupat faţa cu mâinile şi a prins a plânge. Deodată i-a venit un gând despre rugăciune, ca şi cum în sufletul ei s-ar fi mişcat ceva. În cuget i-a răsărit îndemnul bunicuţei, pe care îl ţinea minte din fragedă copilărie: „Roag-o pe Maica Domnului…”.
Fata nu-şi mai amintea cuvintele rugăciunii, dar făcându-şi necontenit semnul crucii, o ruga pe Maica Domnului ca pe o mamă a ei, în ultimă nădejde de ocrotire şi scăpare.
…Când în cele din urmă, copila îşi descoperi faţa, ochii ei văzură un tablou uimitor: lupii, ocolind tufişurile de la marginea poieniţei, intrau în pădure. În fruntea haitei, cu capul plecat, încet păşea lupoaica.
Tatiana Doibani, traducere şi adaptare după Serghei Cuţco, „Lupii” (din cartea de povestiri pentru copii „Minunea de Duminică”, Editura Exarhatului din Bielorusia, Minsk 2012).