LOADING

Type to search

Rabdă, iartă şi te roagă

Ortodoxie si traire

Rabdă, iartă şi te roagă

Share

Am primit la redactie acest mesaj si acest text, pe care il postam pe site-ul reviste:

D-le Răzvan Bucuroiu,

Citind „Editorialul Credinței” și înțelegând din el că se încearcă o marginalizare sau o „scoatere pe tușă” a Revistei „Lumea Credinței”, m-am întristat mult.

Preoția împărătească a celor ce scriu și citesc Revista „Lumea Credinței” nu luptă împotriva preoției sacramentale, ci alături de ea, pentru o trezire duhovnicească a câtor mai mulți creștini.

Durerea mare este că nu se valorifică efortul laicatului de a găsi și îndruma pe calea mântuirii pe toți cei însetați de cunoaștere, ba chiar i se pune piedică de către cei care ar trebui să-l stimuleze și să-l țină viu.

Binecuvântările arhierești nu trebuie retrase celor care se luptă cu armele dreptei credințe în „războiul nevăzut”. Câștigarea războiului ar trebui să ne bucure pe toți, deopotrivă, și pe cei mari ca și pe cei mici.

fratele mai mic, Iosif

Rabdă, iartă şi te roagă

Suflete al meu, greu îţi este să rabzi, să ierţi şi să te rogi! Într-o lume ca aceasta, plină de pizmuiri, de măriri deşarte, de minciuni puse şi spuse în locul adevărului, de puţina ruşine de oameni şi de o şi mai puţină frică de Dumnezeu, răbdarea creştină ne face mai puternici şi mai îndrăzneţi. Viaţa fiecărui om are în ea momente de ispite, de nemulţumiri şi de suferinţe, pe lângă cele de bucurii şi împliniri. Răbdarea durerilor, lupta cu ispitele diavolului şi cu împotrivirile oamenilor dau vieţii noastre, în mod paradoxal, biruinţă şi pace, linişte şi nădejde. Icoana răbdării omeneşti trebuie să fie Răbdarea lui Iisus Hristos. De la Domnul învăţăm a răbda, a ierta şi a ne ruga. Cu aceste virtuţi Domnul Iisus a stat în faţa arhiereilor şi a lui Pilat (şi stă şi acum în faţa “pilaţilor” din noi), şi în faţa celor ce strigau: “Răstigneşte-L! Răstigneşte-L!”. Cu ele a urcat Golgota şi cu ele a acceptat batjocura şi Răstignirea.

Rugăciunea Lui pentru cei pe care i-a iertat – “Părinte, iartă-le lor că nu ştiu ce fac” (Lc. 23,24) – a fost ca o tragere de urechi a celor ce nu puteau să-L ierte pe Cel Care nu le-a greşit (cu) nimic, decât că, adeseori, i-a mustrat pentru păcatele lor.

Răbdarea noastră are preţ atunci când obiectul răbdării este nedreptatea ce ni se face, şi nu vina sau păcatul nostru. “Osteneala” omului în răbdarea sa nu-i pentru a-l slăbi, ci pentru a-l descoperi cine este. Desăvârşirea cuiva (atât cât este cu putinţă omeneşte) se vede mai bine la vreme de primejdie, de lipsuri, de “luptă până la sânge”(oare câţi ne învrednicim de o asemenea luptă?). Să nu comparăm niciodată răbdarea noastră cu cea a fraţilor întru Hristos, spre a primi laudă de la oameni, căci nu este cu putinţă a cunoaşte măsura răbrării lor şi nici preţuirea de care ei se bucură în faţa Dreptului Judecător.

De răbdare trebuie să dăm dovadă şi în aşteptarea mângâierii lui Dumnezeu şi a răspunsului Său bun la rugăciunile noastre. Povara răbdării ne este uşoară, dacă purtăm în inimă şi în cuget cuvintele Sf. Ap. Pavel: “Prin multe suferinţe trebuie să intrăm în Împărăţia lui Dumnezeu” (F.A.14,22); sau: “Pătimirile vremii de acum nu sunt vrednice de mărirea care ni se va descoperi” (Rm.8,18). Creştinul aflat în luptă rabdă atât suferinţa, ca pedeapsă pentru fărădelegile sale, cât şi încercarea, ca probă a credinţei şi statorniciei sale în iubirea arătată lui Dumnezeu. Şi martirii, în răbdarea lor, să ne fie pildă de urmat. Iată ce i-a spus Sf. Martir Vichentie împăratului roman Diocleţian: “Mai tare este puterea lui Hristos, Care mă întăreşte, decât puterea ta, care mă chiunieşte”. Dumnezeu şopteşte tainic fiecărui creştin care îşi pune nădejdea în El: “Nu te teme, Eu sunt cu tine!”, după cum i-a spus şi lui Moise, atunci când l-a trimis la Faraon, regele Egiptului.

Răbdarea se cuvine a fi însoţită de iertare, şi iertarea de uitare, căci iertarea fără uitare este asemenea stării de convalescenţă, neurmată de o vindecare deplină, sau norului care opreşte lumina şi căldura razelor sale. Numai prin iertare ne împlinim vocaţia de creştini, chemaţi să moştenim Împărăţia. Toţi avem nevoie de iertare, de la Dumnezeu şi de la oameni, dar nu toţi iertăm! Mulţi dorim pacea, dar puţini luptăm pentru ea, deoarece suntem opriţi de trufia demonică. Ietrarea este deplină atunci când cheamă la ospăţul bucuriei sale împăcarea şi uitarea.

Deseori auzim pe câte un “bun creştin” grăind această “sentinţă frăţească”: “Te iert, dar, nu te supăra, nu pot să te şi uit”. Împăcarea, de se face sau nu se face, mai puţin contează pentru creştinul cu “memorie bună”. El este bucuros că îl poate ierta, dar este şi mai bucuros că îi poate păstra vinovăţia în “sertarul” ţinerii sale de minte. Nu este greu să ghicim pentru cine lucrează o asemenea memorie lăudabilă. Cu neuitarea greşiţilor noştri parcurgem doar jumătate din drumul iertării. Numai împăcarea şi uitarea desăvârşesc iertarea! În predica Sa de pe Munte, Domnul Iisus a socotit necesar să le vorbească ucenicilor despre folosul împăcării fraţilor. Cine aduce darul la altar trebuie să o facă în deplină împăcare cu toţi (cf. Mt.5,23-24). Focul împăcării curăţă sufletul omului de rugina păcatelor şi biruie mânia, topind-o.

Iubiţi cititori, să nu uităm nici împăcarea noastră cu Dumnezeu-Tatăl, cerându-I să ne asculte ruga. Prin rugăciune avem bunul şi plăcutul prilej de a-I vorbi Tatălui din Ceruri. Noi, fiii Săi, să îndrăznim a striga către El şi a-I zice: “Ascultă glasul rugăciunii mele, când mă rog către Tine … “ (Ps. 27,2). Nevoia rugăciunii au simţit-o şi ucenicii lui Iisus, căci I-au zis Lui: “Doamne, învaţă-ne să ne rugăm, precum a învăţat şi Ioan pe ucenicii lui” (Lc.11,1). Învăţătorul lor le-a ascultat rugămintea şi le-a dat lor, şi prin ei, nouă, supremul model al rugăciunii omului către Tatăl Cel ceresc, în Rugăciunea domnească, Tatăl nostru. Conţinutul rugăciunii este concis şi emoţionant. El exclude dintru început egoismul şi singularitatea în rugăciune, căci Domnul Iisus ne învaţă să zicem: Tatăl nostru, nu al meu; pâinea noastră, nu a mea; dă-ne-o nouă, nu mie; iartă-ne nouă, nu iartă-mi mie; păcatele noastre, nu ale mele …

Rugăciunea Tatăl nostru este o tainică părtăşie frăţaescă, înfiindu-ne Aceluiaşi Tată. Ce frumos se înalţă ea către Tronul cel ceresc, atunci când pleacă din multe inimi smerite ale creştinilor prezenţi la Sfânta Liturghie, când corul omenesc este însoţit de cel îngeresc! Miezul duhovnicesc al acestei rugăciuni (şi al altora) îl găsim în iertarea cerută lui Dumnezeu, şi dată, la rândul nostru, fraţilor întru Hristos. Cu ce îndrăzneală cerem iertare, câtă vreme nu o dăm greşiţilor noştri?

Şase zile dintr-o săptămână cerem şi iar cerem de la Domnul Dumnezeu ceea ce credem că ne lipseşte. Dar în a şaptea zi ce facem? Unde suntem cu trupul şi cu gândul, şi ce grăim cu gura? Poate facem bilanţul săptămânii trecute, uitând să dăm mulţumire Celui Care ne-a ascultat rugăciunea. Oare, nu putem fi noi mai buni decât cei “nouă leproşi”?

Rugăciunea să nu o facem numai pentru noi, ci şi pentru cei ce ne greşesc nouă. În cămara inimii să-L rugăm pe Tatăl nostru să-i ierte şi să nu ţină minte păcatele celor pe care, cu puterea Lui, i-am răbdat, i-am iertat şi le-am uitat răutatea omenească. Să ne bucurăm cu toţii de Răbdarea şi Iertarea Ta, Doamne!

Iosif Badiu ~ Huedin

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *