LOADING

Type to search

Răbdarea ca sonet

Ortodoxie si traire

Răbdarea ca sonet

Share
Uneori, chiar şi în cele mai întunecate zile de iarnă, răsare în faţa ochilor fiorul luminos al unei raze imaginare de soare. Această neaşteptată undă de lumină aminteşte de un minunat dar primit de la Dumnezeu. Nouă ne-a fost dată capacitatea de a ne bucura de toată frumuseţea pământului. Lumea este frumoasă pentru că aşa ne-a fost lăsată de Domnul.
Această axiomă definitivă conduce implicit la o altă observaţie surprinzătoare, şi ea universal valabilă. Frumuseţea luminoasă a lumii ne este de ajutor atunci când norii cenuşii, răutăcioşi şi ameninţători,  se adună iarăşi în faţa ochilor. Din fericire, avem siguranţa că lumina se reîntoarce, alungă norii şi ne umple ochii de splendoarea ajutorului divin. Suntem din nou răsfăţaţi cu strălucirea cea albă a razei, vindecătoare şi liniştitoare. Salvaţi de năpasta trecătoare a norilor întunecaţi, avem datoria de a slăvi pe Domnul pentru toată grija şi iubirea Sa.
Cu adevărat putem vedea cu ochii şi auzi cu urechile cum bunul Dumnezeu se îngrijeşte de noi. Insă darul divin prin care iarăşi şi iarăşi ne salvăm, se extinde atunci când Cel de Sus ne învaţă să ştim noi înşine a ne ajuta dacă întunerecul încearcă să ne asuprească mintea şi inima. Lumea, aşa frumoasă cum e ea, poate fi încă înfrumuseţată prin talent şi statornicie, însuşiri prin care putem spori faptele plăcute lui Dumnezeu. Talentul de a înţelege şi iubi ceea ce este frumos se asemănă talantului, pe care nu avem voie să-l îngropăm, ci suntem chemaţi a-i înmulţi valoare. Numai aşa, crezând că lumea lui Dumnezeu poate fi încă şi mai frumoasă, facem din sensibilitatea estetică ce ne-a fost dăruită o treaptă pe scara către mântuire.
În Italia, nu departe de Ancona, se află, pierdut parcă printre colinele pline de viţă de vie, micuţul orăşel Jesi. Aici s-a născut pe 26 decembrie 1194 împăratul german Frederic al II-lea, ultimul mare reprezentant al dinastiei Staufen şi o personalitate cu totul diferită de epoca sa.
Prin cultura şi dorinţa de a cunoaşte, el a fost atât admirat cât şi invidiat. Vorbea la perfecţie mai multe limbi străine, fiind înconjurat de toţi învăţaţii timpului. Devenit şi rege al Siciliei, prin mama sa Constanţa de Sicilia, tânărul împărat şi-a aşezat reşedinţa în sudul Italiei. Curând aceasta a fost numită locul unde „muzele primesc adăpost” . Prin codul juridic numit „Constituţiile de la Melfi” din 1231, Friedrich al-II lea actualizează dreptul roman, adăugând o serie de legi cu totul noi. Astfel, domnia unui suveran se poate baza exclusiv pe o platformă juridică, el fiind primul care este supus, nu numai lui Dumnezeu, dar şi legilor.
Femeile se bucură de protecţie juridică, la fel ca şi minorităţile etnice sau religioase. Au fost proclamate, deasemenea pentru prima dată, norme clare privind protecţia mediului. Tot Friedrich al-II-lea a negociat cu Sultanul al-Kamid de la Cairo un armistiţiu de 10 ani, prin care pelerinilor creştini li se recunoştea dreptul de a călători la Ierusalim, preferând o soluţie politică interminabilului şir de ciocniri militare. Din păcate, acest armistiţiu nu a fost respectat multă vreme, nici de creştini şi nici de musulmani. Dar, poate cea mai ingenioasă idee a tânărului împărat a fost aceea de a cere dregătorilor săi să fie exersaţi în arta poeziei. Pentru pregătirea tinerilor în funcţii administrative împăratul a deschis Universitatea de la Napoli, care şi astăzi, opt secole mai târziu, îi poartă
numele : Federico II .
Este greşit să se creadă că funcţionarii care terminau această şcoala erau mai mult poeţi care pierdeau, adânciţi în gânduri, noţiunea de timp şi spaţiu. Administraţia imperială era recunoscută şi chiar temută în întreaga lume pentru exactitatea şi eficienţa ei. Poate că tocmai din această înţeleaptă organizare, s-a găsit şi timp pentru unele dintre cele mai frumoase poezii medievale. Fiindcă aici, la Palermo, în timpul lui Frederic al II-lea,a fost inventat sonetul. Cel mai apropiat colaborator al împăratului, notarul Giacomo da Lentini, nu se sfiia să aşeze în versurile unui sonet ceea ce credea el ca fiind cel mai important în viaţă: Cele mai frumoase victorii cer răbdare şi suferinţă, aşa cum învăţăm de la Iov, pe care Dumnezeu l-a răsplătit pentru răbdarea şi credinţa lui. Şi el ar vrea să fie ca Iov, scrie Lentini, să primească de la Domnul puterea binecuvântată a răbdării care duce viaţa la un bun sfârşit.
Avem prea adesea o părere cu totul diferită despre poeţi şi scrierile lor. Pentru că poezia nu trebuie fie doar o înşiruire de cuvinte. Prin ea sufletul sensibil, iubitor de frumos parcurge drumul anevoios către experienţa vieţii reale, în sensul concret, chiar teologic al termenului. Răbdarea, o ştim, deschide poarta virtuţilor. Credinţa adevărată sporeşte pe încetul, învingând greutăţile şi ispitele. La rândul ei, nerăbdarea, poate fi începutul unei vieţii împovărate de păcat. Când un poet înţelege acest lucru şi-l aşează într-un sonet, avem certitudinea unei experienţe deosebite. „Voi sunteţi sarea pământului” ne spune Mântuitorul. În timpurile acelea sarea era mult mai preţuită decât astăzi. Doar cu ajutorul ei se puteau conserva alimentele, fiind folosită intens şi în medicină. „Sarea pământului” înseamnă a fi mereu pregătiţi să devenim ceea ce e cu adevărat mai bun pe acest pământ. Puternici, făcând faţă greutăţilor, găsind mereu gândul luminii albe, purtătoare de dragoste pentru cele cu adevărat frumoase.
Dumitru Horia Ionescu
Previous Article
Next Article

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *