LOADING

Type to search

Radu Preda: Comunicare și libertate

Ortodoxie si traire

Radu Preda: Comunicare și libertate

Share

Împlinirea a nu mai puțin de nouă decenii de la prima apariție a revistei Renașterea este un binevenit prilej de reflecție pe marginea rolului pe care presa bisericească – tipărită, audio, video/tv sau pe internet – îl are în interiorul corpului eclezial și în dialogul mai larg dintre Biserică și lume. Tema este cu atât mai importantă cu cât ea vine să confirme faptul că, într-o epocă a consumului de informații, crește direct proporțional și dorința după valori și repere. Comunicarea cu mijloace moderne devine astfel una dintre cele mai importante manifestări ale apostoliei, ale misiunii la care ne cheamă Evanghelia Mântuitorului Hristos.

            Când vrednicul de pomenire episcop Ivan înființa, în 1919, publicația oficială a noii Episcopii a Vadului, Feleacului și Clujului, acest lucru se încadra într-un context cu totul aparte. Înainte de toate, Clujul acelor vremuri era departe de imaginea multiculturală de azi, o publicație românească ortodoxă reprezentând pentru unii mai curând o provocare decât o invitație la un dialog curajos, dincolo de rănile istoriei și de suspiciunile reciproce. Apoi, Renașterea venea să completeze și alte „descălecări” culturale în inima Transilvaniei, precum revista Tribuna a lui Slavici, fondată la Cluj deja în 1884, sau nu mai puțin prestigioasa Gândirea, înființată în 1921 și mutată un an mai târziu la București, o dinamică sugestivă pentru raportul de atunci și de azi dintre centru și periferie. Pe toată durata perioadei interbelice, paginile revistei bisericești clujene au fost o importantă tribună a ideilor și un suport al îndrumărilor pastorale practice. Sincopele impuse de instaurarea comunismului, desființarea Academiei Teologice de la Cluj, destinele tragice ale unora dintre colaboratorii publicației, cenzura autorităților regimului ateu, obligația de a scrie neutru, neimplicat – toate acestea se vor reflecta în modul cum Renașterea va traversa aproape jumătate de secol. Refondarea revistei, a seriei noi, odată cu venirea în scaunul păstoresc de la Cluj a Arhiepiscopului Bartolomeu reprezintă un capitol cu totul aparte nu doar în istoria publicației, oricum deja pozitivă, cât mai ales în ceea ce privește răspândirea, influența și caracterul normativ al acesteia în peisajul bisericesc și profan de după 1993.

            Grație deschiderii culturale și misionare a Arhiepiscopului Bartolomeu, a modului său de a credita colaboratorii și de a le acorda încrederea, Renașterea a reprezentat deja de la prima sa apariție în noua formulă un model jurnalistic, valabil în linii mari până azi. Acest model are în componența lui mai multe elemente generale și tot atâtea detalii, doar aparent neimportante: calitatea grafică, alegerea atentă a rubricilor, abordarea unor subiecte cu adevărat actuale, la intersecția agendei bisericești cu cea a societății românești post-totalitare, grija pentru limba română, fidelizarea unor semnături valoroase, deschiderea față de opinii din afara mediului strict eclezial, menținerea echilibrului dintre vocile clericale și cele ale laicilor, respingerea textelor scrise doar de dragul de a fi scrise și, fapt esențial, evitarea reducției vieții eparhiale și a meditației teologice la figura ierarhului locului, acesta fiind prezent cu măsură și cu contribuții reale în paginile revistei pe care o patronează.

            Un astfel de mod de a face presă bisericească vine să confirme importanța pe care o are expresia liberă într-o societate și perioadă marcate încă profund de tarele unei moșteniri dificile precum cea a comunismului și a cultului personalității din jurul perechii dictatoriale. Conștiința rolului pe care îl poate avea și presa eclezială în depășirea moștenirii totalitare s-a tradus printre altele în organizarea de către Renașterea, în colaborare cu Academia de Media de la Frankfurt am Main, a primului seminar din România, în zilele de 16-19 mai 1994, pe tema contribuției Bisericii Ortodoxe la articularea unui spațiu public al exprimării libere. De fapt, nu este deloc întâmplător că primul fruct al libertății este însăși comunicarea, că prima condiție pentru realizarea unei democrații este accesul neîngrădit la informație, că dovada maturității unei societăți rezidă în pluralitatea mediatică și în existența, dincolo de această diversitate, a unui consens profesional și a unei etici practice. Simetric, la fel de adevărat este și faptul că întârzierea unei comunități pe drumul libertății se vede cel mai bine în maniera în care încă nu știe să comunice, să armonizeze diferitele opțiuni, să tolereze pluralitatea și să promoveze valorile comune.

            La aproape două decenii de la reapariția Renașterii în seria nouă, peisajul mediatic bisericesc se prezintă în ansamblul său schimbat, în bine și în rău deopotrivă. Schimbările pozitive se pot vedea de pildă în atenția acordată suportului material, hârtiei în cazul publicațiilor, precum și în practicarea unei diversități mai mari de stiluri și genuri jurnalistice, de la editorial, glossă și comentariu, la relatare, reportaj și anchetă. Tot ca pozitivă trebuie văzută descoperirea de noi medii de comunicare, lărgirea rețelei de radio, prezența ceva mai consistentă în spațiul virtual al internetului și în cel al canalelor de televiziune. Mai puțin îmbucurătoare sunt, în ciuda acestor cuceriri la nivel formal, tehnic, perpetuarea la nivel de conținut a unor reflexe păguboase din punct de vedere comunicațional și ecleziologic deopotrivă. Astfel, se constată o înclinație periculoasă către monomanii de mesaj, altfel spus către monopolul figurii ierarhului în paginile tipărite sau pe posturile sale de radio și televiziune. Pentru a rămâne în zona presei print, vedem cum unele reviste sunt pline la refuz cu pozele chiriarhului, uneori și mai multe pe aceeași pagină, iar textele însoțitoare, scrise de regulă într-un limbaj de esență tare, au drept unic subiect faptele, importante sau nu, ale aceluiași. Din punct de vedere jurnalistic este vorba despre o comunicare ratată, mesajul fiind prea evident, ceea ce duce la transformarea informației în propagandă, adică în opusul comunicării ca schimb liber de opinii, atitudine care este, după regulile analizei media, alimentată de o ideologie. Noncomunicare, propagandă (compensație la lipsa de interes real pentru comunicarea cu exteriorul), ideologie – cercul se închide ermetic și el definește, tot după regulile analizei media, un organism social pronunțat ierarhic, în care abuzul, inclusiv la nivel de imagine, este singura regulă. Din punct de vedere psihologic, fenomenul indică grave deficiențe comportamentale. El este cu atât mai îngrijorător cu cât se manifestă inclusiv la persoane educate după 1989, adică după căderea regimului totalitar. În fine, din punct de vedere ecleziologic, pastoral și misionar, este inutil să mai insistăm asupra deserviciilor pe termen lung pe care aceste derapaje le produc în relația ierarhiei cu propriul cler și cu laicatul sau în general cu societatea aflată într-un rapid proces de pluralizare și secularizare.

            Într-o astfel de situație generală, în care publicații precum Renașterea sunt în mod evident excepții de la regulă, nu este de mirare că tot în ultimele două decenii s-au dezvoltat medii ortodoxe de comunicare paralele cu cele oficiale, bisericești. Aceste canale alternative, cu orientări dintre cele mai diverse, vin să țină locul unei funcții pe care media eclezială nu poate sau nu vrea să o onoreze. Atunci când subiecte relevante, deosebit de importante și preocupând opinia publică, formată în proporție covârșitoare din chiar membrii Bisericii, sunt fie ocolite, fie tratate superficial de către media eclezială, este limpede că dorința de a avea o informație corectă și o interpretare pe măsură se îndreaptă spre alte surse. Paradoxul care pune în lumină impasul în care am ajuns consistă în faptul că membrii Bisericii află ce se întâmplă în comunitatea lor de credință mai curând de la media profană (care are doar interesul de a-și mări audiența prin sublinierea aspectelor scandaloase) și de la cea eclezială alternativă (dacă știu de existența ei). Aceasta fiind pentru moment realitatea, ce este de făcut? Cum ar putea media bisericească să „renască”?

            Soluția este pe cât dificilă pe atât de lipsită de alternative: ea constă în redescoperirea libertății de comunicare, expresie a celei de gândire și reflex al comuniunii de iubire. Diriguitorii ecleziali ar trebui să înțeleagă că rolul mijloacelor de comunicare nu este acela de a manipula, prin excesul unui mesaj și absența altuia, opinia publică. De acest lucru se ocupă, din păcate, media profană. Apoi, ar mai trebui să înțeleagă că în războiul mediatic, în care Biserica a fost și inevitabil va mai fi implicată, câștigă cine vine primul cu informația corectă și oferă tot primul grila de interpretare. Concret, înainte ca media profană să „dezvăluie” ceva, presa bisericească poate și trebuie să facă loc în paginile ei acelor teme care dacă nu vor fi abordate la vreme și cu discernământ, riscă să se transforme în tot atâtea „bombe”. Corectitudinea este de preferat tacticii de învăluire, așa cum promptitudinea aduce mai multe beneficii decât amânarea sau dublul limbaj. La vârsta actuală a societății românești, marcată cu precădere de boli comunicaționale și de transformarea în consecință a spațiului public în scenă deschisă a psihozelor personale sau de grup, o media eclezială poate reprezenta o corectură fundamentală, un exemplu că se poate și altfel, că asumarea responsabilă a libertății se face printr-o comunicare pe măsură.

Sursa: Renasterea, noiembrie 2009

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *