Rămâi, Eu Sunt aici…

Există biserici în suferinţă şi preoţi în suferinţă. Prin Voia Domnului, în zilele noastre, aceste suflete (şi biserica este Suflet, aşa o simt eu: duh laic şi sfinţitor) nu se găsesc în acelaşi loc.

Biserica este în suferinţă când un preot care slujeşte în ea ajunge nedemn. Preoţii în schimb, cei adevăraţi, de vocaţie, chiar dacă foarte tineri uneori, suferă când biserica lor este goală şi nu au cui împărţi credinţa lor arzătoare.

Era o femeie cu care mă rugam adesea în aceeaşi biserică. O întâlneam şi pe stradă, mereu alergând şi nu îndrăzneam s-o întreb unde. Părea în vârstă şi totuşi era suplă şi sprintenă, iar faţa ei, în mod paradoxal, parcă întinerea.

-Opreşte-te, i-am spus într-o zi. Dintotdeauna, doar ea se interesa de copilul cu probleme, prins de mâna mea. Este bine, îi răspund, spune-mi ce faci tu.

-Fiul meu… şopteşte ea. Nu mi-am închipuit niciodată că am să ajung să-i schimb iarăşi pemperşi. Are ciroză şi nu-l mai pot coborî din pat.

Am înlemnit, căci o credeam un om fericit. Efectul întineririi era al crucii pe care o purta. A continuat tot ea: De ce te mai duci la biserica asta? Nu l-ai auzit pe popă drăcuind la predică? Şi defăimându-l pe fratele lui împreună-slujitor?!

-Ba da, l-am auzit…

Mă ghemuiesc de ruşine, că nu mă pot desprinde de biserica aceasta, de locul unde mi-a fost vindecat pruncuţul prin sfânta împărtăşanie, chiar de către preotul cel defăimat.

-S-a pripăşit pe-aici, e un cerşetor! Îmi tot cere bani de medicamente, că are o boală mortală! Ia-i, na! Tu cu boala, eu cu sănătatea, spune despre el cel cu 24 de rânduri de veşminte liturgice.

Credeam că orice biserică s-ar fi bucurat să aibă un făcător de minuni, un vindecător prin rugăciune şi prin marea jertfă a bolii sale, pentru care defăimatul preot nu cere niciodată vindecare.

De câteva duminici ies şi eu cu gândul să ajung mai departe, la altă biserică. Dar când mă închin în faţa ei, căci este în calea mea orice drum aş alege, aud o voce tandră, bărbătească, spunându-mi: “Rămâi, Eu Sunt aici, te-am aşteptat toată săptămâna…” şi nu mai pot să trec. Silueta bisericii cu duh maramureşean, cu flori suspendate de grindă şi imaginea smochinului care a prins rod mă înlănţuie cu energii nevăzute.

Voi mai rămâne încă o duminică, voi amâna căutarea, a cui de fapt? Pe Tine, Mirele meu, Te aflu şi aici. Eşti mai în suferinţă decât oriunde. Dacă Tu continui să Te jertfeşti şi aici, unde Numele Tău este rostit alături de al celui-rău, voi rămâne şi eu, să sufăr cu Tine, chiar dacă simt biciuirea Ta, la orice cuvânt ofensator. Mă voi lipi de Crucea Ta şi cu lacrimi mă voi ruga să alungi năpârca ce-a ajuns să intre altar; să micşorezi ispitirea preoţilor Tăi, ca să nu risipească sufletele, pe care Tu le-ai adunat, ca să fie păstorite de ei.

Îmi rămâne totuşi o îndoială: de unde să ştiu că pe popa al meu nu îl apucă să înjure, chiar când îmi citeşte numele pe care le-am scris, ca să le recomande Domnului, spre milă?! Mă bate gândul să caut un preot de ţară, cu o biserică în care intră puţini oameni chiar şi duminica şi să-i trimit liturghia familiei mele, cu vii şi înainte-adormiţi, ca s-o citească în biserica lui, cu mintea şi inima curată, preţ de un an întreg. Aş popula astfel biserica lui prea încăpătoare cu prezenţa simbolică a familiei mele, iar sufletele noastre ar primi cu adevărat ajutorul pentru care Iisus ne cheamă la El.

E oare o frivolitate să-ţi schimbi preotul, când limbajul şi purtarea lui te smintesc?! Desigur, aş putea rămâne în aceeaşi biserică, dar suferind grozav.

Eu ştiu că Sfânta Liturghie ne-a fost dăruită  de Iisus spre bucurie. Cum să rezolv această sfâşiere?

Elena Frandeş