LOADING

Type to search

Ortodoxie si traire

Răzvan Bucuroiu: „Nu mă simt foarte confortabil în postura de om de televiziune”

Share

C.G.: Domnule Răzvan Bucuroiu, cititorii noştri şi enoriaşii bisericii vă cunosc ca participant la sfintele slujbe, redactor al buletinului şi membru în Consiliul Parohial. Vă rugăm să ne prezentaţi, pe scurt, cum se explică aceste ipostaze.

R.B.: Părintele meu duhovnic este cel care mi-a stârnit prezenţa la sfintele slujbe, în biserica aceasta. Sunt multe biserici în Bucureşti, dar aici, la Sfântul Ilie Gorgani sufletul meu se simte excelent! Însă, atenţie: nu numai sufletul, ci şi ochiul. Şi urechea se simte bine. Şi celelalte facultaţi ale sufletului (intelectul, trăirea duhovnicească, emoţia sfântă, interesul, conştiinţa vie), toate tresaltă. În completare, trebuie să întoarcem şi noi ceva din darurile primite de la harul Domnului şi de la sfinţiţii părinţi slujitori. Aşa că orice altă firească şi necesară adăugire a noastră la lucrarea comună a parohiei trebuie să fie promptă şi eficace. „Prezent” este ceea ce-mi doresc să rostesc mai des, dar din păcate risipirea vieţii unui om cu profesia mea este foarte mare. Mă uit cu jind, cu invidie duhovnicească la acei enoriaşi care pot fi întâlniţi la toate sfintele slujbe… Ce bucurie pe ei! Să fie parte la lauda adusă Domnului atât de curat, atât de simţit, atât de sincer – aşa cum se face la noi la biserică. Şi, credeţi-mă, am văzut enorm de multe biserici şi am participat la nenumărate slujbe. Nu voi părăsi niciodată parohia Sfântul Ilie Gorgani, pentru că nicăieri nu am întâlnit această atmosferă de libertate, iubire şi respect!

C.G.: Sunteţi cunoscut, de asemenea, ca om de televiziune şi publicist, în special în câmpul educaţiei creştin-ortodoxe. Care au fost şi sunt preocupările dvs. majore în acest sens?

R.B.: Nu mă simt foarte confortabil în postura de om de televiziune, chiar dacă realizez cea mai importantă şi vizionată emisiune de religie din România – „Universul Credinţei”, pe TVR1. De ce? Deoarece, după două decenii de presă creştină, în care am străbătut „la vârf” toate formele de agregare a mass-media (cotidiane, reviste, radio & tv, internet), am înţeles pe deplin că singura formă de exprimare publică care e cea mai puţin toxică şi care mă reprezintă rămâne presa scrisă. Aici, pe albul imaculat al hârtiei (oameni buni: albul ăsta chiar obligă!), te poţi întâlni, fără să te aştepţi, cu Dumnezeu. Da, cu Dumnezeu. Cum? În acele rare momente când înţelegi cutremurat că „cineva” ţi-a şoptit discret, la ureche, ce şi cum să scrii. Pentru mine este singurul moment al existenţei când ştiu că am şansa (evident, nu întotdeauna, dar ea există) să fac ceva bun împreună cu Domnul. Sau, mai bine zis, conştient că fără El nu puteam face singur mai nimic! Să nu fiu greşit înţeles: în niciun caz nu afirm că scriu sub inspiraţie divină. Sunt doar un biet ziarist! Tot ceea ce ştiu şi mărturisesc este că singurele, foarte puţinele lucruri bune scrise de mine au fost sub o discretă asistenţă, fără de care eu unul nu aş fi făcut doi bani…

Revenind la întrebare, preocuparea mea majoră acum, la „maturitate”, este doar aceea să-mi identific limitele, puterile editoriale şi să aştept cu înfrigurare ca arareori îngerul să-mi mai tulbure apa scriiturii. Ar fi şi singurul semn că (încă) mai exist…

C.G.: Numele dvs. se leagă şi de două publicaţii de suflet, „Lumea credinţei” şi „Lumea monahilor”, ca director de redacţie. Care este locul şi rostul acestor reviste în peisajul publicistic creştin actual?

R.B.: Aceste publicaţii de mare impact, gestionate editorial numai de către laici, demonstrează importanţa şi forţa unei prese creştine credibile în condiţiile unei tabloidizări/superficializări accentuate a mass-media din România. „Lupta” cu presa de această factură îndoielnică se dă pe tarabe, la chioşcuri, în librării, dar mai ales în mentalul oamenilor, în conştiinţa alegerii lor corecte. Şi, până acum, bătălia pare echilibrată…

Am gândit aceste reviste ca o completare (nu înlocuire, nu concurenţă) naturală şi credibilă a catehezei şi misiunii preoţilor în rândul populaţiei largi. Ce nu poate spune, descrie, relata, povesti, analiza sau îndemna – din diferite motive – un preot, o pot face cu maximă eficienţă ziariştii creştini care au condei, credinţă dar şi o libertate mai mare de exprimare. Sau, mai plastic, rolul şi locul nostru este acela de câine ciobănesc al turmei, care mână oile spre staul. Nu suntem noi păstorul, nu este staulul nostru. Noi doar îndreptăm, orientăm mioarele publicului larg spre Casa Domnului, acolo unde sunt preluate de către cine trebuie: de preotul păstor!

C.G.: Prin scrisul dvs., cuvântul rostit şi atitudinea de zi cu zi, v-aţi dovedit nu şi un bun român, cu respect pentru valorile naţionale, din trecut şi prezent, dar echilibrat şi discret în manifestări. Ce sfaturi daţi tinerilor care iubesc aceste valori, dar care manifestă un naţionalism lipsit de discreţie şi echilibru?

R.B.: În vremuri neaşezate valoric, oamenii sunt înclinaţi spre extreme. La fel e şi în cazul credinţei: mulţi aleg râvna fără discernământ. Acestor oameni râvna li se pare că acoperă mare parte din imprecizia, din zăpăceala lumii, însă râvna fără acoperire duhovnicească şi fără o motivaţie real-asumată crează haos şi atrage reacţii extreme. Constat şi eu cu mâhnire, mai ales în blogosferă, radicalizarea unui discurs pseudo-ortodox de ultimă oră, care cere „sânge”. „Sânge” de sectant, de catolic, de mason, de ateu etc. Orice, numai „sânge” să fie! Acest mod „eroic” de a fi este, de fapt, foarte puţin ortodox! A da note de bună purtare altora, a te substitui judecăţii finale a lui Dumnezeu, a defila numai cu grupa sanguină a neamului plasându-o înaintea altarului de jertfă a lui Hristos, este deplasat. A pune în ecuaţie neamul sau „conspiratia” contra lui înaintea lui Dumnezeu este o eroare uriaşă!

Naţionalismul ar trebui, în aceste vremuri de vorbărie deşănţată, să fie numai FAPTĂ. Adică: orice om care îşi face bine lucrarea sa, în familie dar mai ales la serviciu şi în societate, este un naţionalist. Discret, eficient, folositor altora şi ţării lui. Poate chiar fără ca el să fie conştient de asta, fără să se bată cu pumnul în piept, el e infinit mai folositor României actuale decât retorica asasinantă de conştiinţe şi de valori ale naţionaliştilor de operetă, omologaţi de adunările publice sau de presa de toată mâna. Tinerii, aşadar, trebuie să lucreze, căci lucrând implicit „rucodelia” naţionalismului care se cheamă faptă, nu vor mai avea vreme şi dispoziţie pentru demagogie. Nici pentru a lor, nici pentru a altora…

angel

C.G.: În final, vă rugăm să adresaţi un cuvânt de încurajare românilor, acum, în această vreme atât de tulbure şi grea d.p.v. material, dar şi spiritual.

R.B.: Ca să îi încurajez pe alţii, trebuie să mă încurajez pe mine, mai întâi. „Doctore, vindecă-te pe tine însuţi!” Însă un lucru pot spune cu precizie: descurajarea este un păcat distrugător, care închide orice urmă de viaţă, orice speranţă, după care nu mai urmează nimic. Or, Dumnezeu este începutul şi cu ochii la acest veşnic început trebuie şi noi să fim!

A consemnat Constantin Gordon pentru Buletinul Parohial al bisericii Sfântul Ilie Gorgani, Bucureşti

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *