Relatia Stat – Biserica
3 septembrie 2013
Share
Există (şi a existat întotdeauna) o tensiune: între real şi ireal, istorie şi Împărăţia Lui Dumnezeu. Sau, mai concret, între idealul creştin: care este viaţa în Iisus Hristos şi viaţa pământească pe care o trăim cu toţii. Rezolvarea acestei antinomii, contradicţii nu implică numai acţiunea umană ci şi cea divină. Prin el, omul, a realizat prea puţin în planul sensului, destinului său. Când singur vrea să se autodivinizeze, să se facă înger el ajunge fiară.
Omus secundus deus – maximă iluministă şi marxistă – este concretizarea acestei căderi. Căutând singur paradisul desăvârşirii a aflat iadul dezumanizării. Tensiunea nu se poate rezolva în sine ci numai în Iisus Hristos.
Iar mântuirea noastră se realizează aşezându-se sub Revelaţie, nu deasupra ei. Omul căzut refuză Revelaţia, el pune condiţie Revelaţiei, erezia, care este produsul subiectivismului demonic, face ce vrea cu Revelaţia şi transmiterea ei prin Biserică. Ei uită că natura Revelaţiei, nu este o sumă de propoziţii, de informaţii, iar înţelegerea mântuirii nu este una gnostică, teoretică.
Se uită că religia creştină nu este rodul căutării omului ci este istoria căutării omului de către Dumnezeu. În Revelaţie, în această căutare şi descoperire, Dumnezeu nu comunică numai adevărul despre El, ci se deschide El Însuşi şi ne arată condiţiile mântuirii în El. Unirea omului cu Dumnezeu este scopul Revelaţiei, deci umanul este uman numai în Dumnezeu. Această înfiere a noastră în Iisus Hristos se realizează în Biserică. Acesta este mesajul Ortodoxiei şi puterea ei unică: accesul la duhul înfierii.
Trecând de la această introducere, voi susţine că din punct de vedere istoric, Biserica – comunitate a creştinilor, cuprinde şi uneşte pe toţi cei ce cred în Domnul nostru Iisus Hristos, pentru a le comunica acestora Viaţa Sa care este Înviere, victorie asupra morţii. Ea reprezintă comunitatea şi comuniunea oamenilor cu Dumnezeu prin Fiul în Duhul Sfânt, precum şi forma văzută a unei raportări suprafireşti la Iisus Hristos – Cuvântul lui Dumnezeu Întrupat în istorie. Cunoaştem faptul că Biserica are o alcătuire, o constituţie teandrică, ea unind timpul cu veşnicia, istoria cu supraistoria ori cu metaistoria. „Ea este locul unei „mişcări” veşnice a Înălţării şi a Cincizecimii care uneşte Cerul şi pământul prin „vălul” Sfintelor Taine, locul unde Sfântul Duh face cunoscută prezenţa şi Trupul cel slăvit al Mântuitorului” – potrivit afirmaţiilor teologului Olivier Clement.
Modurile de existenţă a Lui Dumnezeu se comunică Bisericii, Ea este cea aleasă fiind plină de Treime, spune Sfântul Vasile cel Mare: Ea este aleasa şi ea trimite. Sfânta Treime este baza, modul structurii funcţiilor Bisericii. Taina coborârii Sfintei Treimi şi taina urcării omului la Ea este esenţa adevărului, concretizat în această realitate divino-umană care este Biserica. A fi creştin, a fi în Biserică înseamnă a fi în Sfânta Treime. Unirea se face prin Sfântul Botez, În Biserică nu în afară de Biserică, după principiul paulin: Nu ne propovăduim pe noi înşine. Orice propovăduire care rupe pe Hristos de Treime, de Biserică, face din ea o simplă învăţătură umană.
Biserica, aşadar, este locul unde veşnicia încorporează timpul acestui veac. Rolul ei nu este acela de a înveşnici istoria, ci de a o sfinţi. Misiunea ei este eshatologică, şi anume aceea de a-l răscumpăra pe om pentru veşnicie, de a-l desprinde pe el de această lume, în vederea obţinerii adevăratei sale cetăţenii – Împărăţia Cerurilor – care nu este în şi din lumea aceasta. Cu alte cuvinte, ea nu este o simplă parte a istoriei deoarece ea are propria misiune specifică, ci o asumare a ei, fără a se confunda cu realităţile istoriei pentru că ea are propria misiune, nu trăieşte în afara lor. Deşi Biserica este din cer, misiunea ei este una pământească. Biserica este supraistorică, metaistorică dar în acelaşi timp se află în istorie pentru că Iisus Hristos Domnul S-a întrupat în istorie, iar Biserica pe care a întemeiat-o cu “însuşi scump sângele Său” a rămas în istorie pentru a-l răscumpăra pe om pentru supraistorie. Biserica nu ignoră, nu refuză şi nu respinge istoria, ci şi-o asumă, fiindcă misiunea ei este nu numai eshatologică ci şi istorică – căci omul trăieşte în istorie, într-un timp şi spaţiu circumscris, istoric şi geografic. Este taină, simbol şi mod al prezenţei lui Dumnezeu în lume, dar ea este şi fenomen social, act şi fapt istoric. Biserica nu poate lucra şi cultiva mântuirea oamenilor desprinsă fiind de realitatea materială a vieţii, despărţită fiind de pământ şi de timp, pentru că ea a luat naştere în timp şi este subordonată, în acest sens, categoriilor temporale. Ea este în mod necesar şi concret o instituţie. Alcătuirea sa ierarhică este ancorată în realitatea ei sacramentală, doar succesiunea apostolică a episcopatului poate atesta că Dumnezeu rămâne printre noi, prin Sfintele Taine – după cum spune acelaşi teolog Olivier Clement. Dar spre deosebire de alte instituţii sociale care îl au ca subiect pe om, Biserica nu îl consideră pe om doar ca pe o zidire raţională supusă unor necesităţi şi interese strict temporale, ci şi în perspectiva scopului său supranatural şi suprafiresc către care trebuie să conveargă întreaga sa existenţă personală şi comunitară. În aceste împrejurări Biserica nu a trecut cu vederea şi nici nu a tratat superficial realitatea existenţială ce conduce social şi politic istoria care se întrupează în Stat. Statul nu este de sorginte ori de esenţă divină, dar corespunde rânduielii dorite de Dumnezeu, el are o demnitate eminentă care învocă şi impune supunere şi ascultare din partea tuturor. De aceea, Biserica a avut intotdeauna simţul istoric, întrucât nu a respins şi nu a ignorat rolul Statului în planul existenţei social – istorice, neopunând acestuia un refuz categoric izvorât dintr-o orientare spirituală spre lumea de dincolo. Dimpotrivă, Instituţia eclesială l-a considerat un partener şi un aliat indispensabil al societăţii civile şi religioase, după cum precizează, în această direcţie, atât învăţătura scripturistică cât şi tradiţia canonică a Bisericii. Mai mult decât atât, fiind împlinitori ai cuvintelor biblice, încă de la început Eclesia a rânduit pomenirea în cadrul liturgic a conducătorilor Statului, practică ce se află şi astăzi în uz.
Prin urmare, postulatul şi posibilităţile unei relaţionări între Biserică şi Stat se întemeiază şi se fundamentează pe faptul că Biserica este atât o realitate duhovnicească, mistică, cât şi o realitate instituţională, socială, istorică iar omul – ca subiect al istoriei şi, în fond al unei organizări statale – aparţine atât Împărăţiei Cerurilor, cât şi celei a Cezarului. Însă Biserica, în pofida apartenenţei sale la o altă lume, la un alt univers, nu şi-a pierdut simţul istoric, încercând să se situeze permanent într-un raport de conciliaritate, de armonie şi deschidere faţă de structura seculară. Ceea ce este foarte important de subliniat aici, este faptul că acest raport se desfăşoară între anumite limite şi se funfamentează pe baza unor condiţii invocate în mod reciproc. Aşa cum spuneam, Biserica este un fenomen social şi o instituţie socială, strâns legate de un anumit mediu, situându-se în cadrul unei organizări statale, însă într-un plan paralel cu cel al Statului, înţelegându-se prin acest lucru o cooperare substanţială, dar lipsită de orice imixtiuni şi amestecuri arbitrare, nefondate şi de orice “tovărăşie” a Bisericii la toate nedreptăţile şi greşelile puterii statale. În această relaţie Biserica nu poate să îşi uite misiunea sa, deoarece cele două laturi ori aspecte ale caracterului său diacronic sunt strâns unite iar fiinţa ei este teandrică, misiunea ei fiind una celestă. Ea nu este o instituţie ca oricare alta. De aceea, ea nu se poate confunda cu interesele Statului care sunt pur lumeşti, pământeşti, limitate deci, la această existenţă terestră. Un conformism şi o compatibilitate absolută cu aceste interese ar putea fi păgubitor pentru credibilitatea, imaginea şi autoritatea ei în faţa poporului, a lumii. Biserica nu are voie să se amestece în disputele politice, înlăturând astfel, orice bănuială ori suspiciune cu privire la favorizarea şi părtinirea vreunei guvernări politice. Ea nu trebuie să fie purtată şi manipulată în platforma program a vreunui partid politic şi nici nu-şi va regăsi, vreodată, sensul ;I identitatea în spectrul propagandei electorale. Rolul său predominant constă în a-I conduce pe oameni pe drumul ce duce la mântuire, oferindu-le această certitudine, şansă şi posibilitate. O preocupare intensă şi exagerată pentru problemele ce revin competenţei Statului ar putea genera suspiciuni referitoare la garanţia mântuirii şi a misiunii sale în lume. Căci creştinismul nu se poate reduce la un simplu moralism sau doctrinalism, acestea fiind metode ale misionarismului neoprotestant. Trebuie să înţelegi, să cauţi, să afli că dogma nu este doctrinalism iar morala eticism, ci ele sunt viaţă, participare la Dumnezeu. Dacă „Bucuria Tatălui şi a Fiului este în Duhul Sfânt”, spune Sf. Grigorie Palama, ce faci tu din iconomia lor în Biserică şi în Istorie ?
Profesorul Teodor M. Popescu susţine că Biserica nu are o misiune politico-economică deoarece ea este o instituţie religios – morală. Evanghelia nu poate fi transformată în lege de Stat şi nici Biserica în organizaţie politico – socială.
În altă ordine de idei, Biserica este în lume. Mădularele sale sunt membrii societăţii. Raportul Bisericii cu societatea este esenţială, fundamentală. Ea trebuie să-şi exercite rolul spiritual şi soteriologic nu doar răspunzând problemelor axiologice şi eshatologice ale omului contemporan îndeosebi, ci şi îngrijându-se cu orice preţ de protejarea şi promovarea demnitatăţii tuturor persoanelor umane precum şi coeziunea societăţii. Prin aceasta nu trebuie să înţelegem că Biserica se substituie Statului în relaţia acestuia cu societatea şi nici nu îşi asumă funcţiile proprii ale acestuia, însă ea trebuie să îndeplinească o misiune esenţială şi totodată imperativă şi anume: alinarea suferinţelor tuturor oamenilor şi protejarea demnităţii umane – lucru ce scoate în evidenţă gândirea şi slujirea socială a Bisericii, aşa încât ea nu poate fi în afara problemelor sociale cu care se confruntă omul. Ea nu poate fi un spectator indiferent, pasiv şi superficial, fără participare directă şi substanţială, în raport cu societatea şi implicit cu Statul, care supraveghează şi cârmuieşte această societate. Dar mărturisirea creştin – socială în istorie este (şi ea) incomodă pentru societatea bazată pe minciună, înşelăciune şi violenţă. A mărturisi pe Dumnezeu, inclusiv din punctul de vedere al doctrinei sociale a Bisericii, înseamnă a declara război pe viaţă şi pe moarte diavolului, a nu mărturisi înseamnă a avea pace cu acesta. Dacă în perioada persecuţiilor, creştinismul era prigonit fiind în afara societăţii, astăzi se constată o ieşire a acesteia din creştinism spre puncte centrifuge ale autoumanizării şi ale autosuficienţei.
Vocea profetică a Bisericii se aude în istorie, căci nu se concepe, ca propovăduind adevărul să nu mustri păcatul, şi în sensul social – comunitar. Glasul ei este aidoma cuvintelor scripturii: „Iată Eu stau la uşă şi bat”… Chemarea ei, filantropică, se îndreaptă către toţi, şi face acest lucru din ziua Cincizecimii, prin vicisitudinile istoriei. Glasul ei străbate veacurile, căci mărturisirea credinţei creştine îi aparţine doar Ei.
Caracterul spiritual şi transcendent al Bisericii nu reprezintă o scuză şi o justificare imbatabilă pentru o atitudine pasivistă în relaţie cu socialul, aşa cum nici mentalitatea strict consumistă a sistemelor social – economice ale vremurilor nu poate constitui o argumentare pentru “socializarea” excesivă a mesajului său. Drept urmare, o atitudine antistatală şi ignorantă ar poziţiona Biserica în cealaltă extremă – antisocială, iar ancorarea excesivă în social ar denatura şi deteriora însăşi misiunea sa. Accentuarea unilaterală a mesajului său ar duce, pe de o parte, la relativizare, iar pe de alta, la lipsa de realism, precum şi o carenţă a discursului său social care oricum se află în stadiul incipient de noviciat şi de catehumenat. Nu putem ignora faptul că ea trebuie să-i susţină pe oameni nu doar din punct de vedere moral – duhovnicesc, ci chiar şi social, prin grija faţă de trup, care deşi este pieritor are o valoare inestimabilă deoarece el reprezintă organismul în care omul îşi lucrează mântuirea. Biserica are o atitudine critică, dar în acelaşi timp constructivă şi iubitoare faţă de lume, astfel încât ea niciodată nu este împotriva acesteia, ci pentru ea, este în şi deasupra lumii. Ea are drept scop şi ţintă finală înveşnicirea lumii cu Mântuitorul Iisus Hristos – Fiul lui Dumnezeu – În Împărăţia Sa, cu aportul dragostei desăvârşite, şi nicidecum pieirea sau distrugerea ei. “Prin aceasta ea nu îşi pierde atributele sale, nu se “cosmicizează”, ci coboară în lume pentru a o ridica şi a o câştiga pentru veşnicie. În felul acesta Biserica evită atât “monotelistul ecclesiologic” – negarea misiunii sale în lume, cât şi seminestorianismul – relativizarea adevărului dumnezeiesc în favoarea lumii.” – După cum afirmă Pr. Prof. Dr. Gheorghios Metallinos de la Atena.
În aceste condiţii, schimbând puţin registrul discuţiei noastre, vom susţine, în cele ce urmează că acum ne aflăm în perioada de dezbatere publică a unui nou text constituţional. Dubla calitate a creştinilor, cea de membru al Bisericii şi cea de cetăţean al unui Stat, ne obligă la o reflecţie creştină de tip sociopolitic, care se cere precedată de o întrebare fundamentală: ce este Statul?
Elaborarea unei noi Constituţii este un moment de refondare a societăţii politice româneşti. O astfel de lege fundamentală nu descrie doar instituţii şi proceduri politice, ci şi societatea. Astfel, o Constituţie bună poate înseamna o societatea mai bună, care să fie rodul voinţei participanţilor ei. În acest sens, o Constituţie are vocaţia de a fonda statul în care trăim. Marile Constituţii, cele cu care se mândresc societăţile democratice occidentale, sunt documente rezultate în urma asumării unor experienţe istorice tragice. Constituţia celei de-a Cincea Republici Franceze redactată în anul 1958 este o consecinţă a războiului din Algeria. Constituţia americană din anul 1787 este rezultatul Războiului de Independenţă. Constituţia Republicii Italiene din anul 1947 este rezultat deconstruirii statului fascist. Cel mai bun exemplu este, însă, cel britanic: în acest caz se vorbeşte despre o contituţie „nescrisă”, pentru că nu avem un unic text. Sunt peste 80 de volume care stau pe masa din mijlocul Camerei Comunelor. Este, deci, o constituţie „foarte scrisă” care adună decizii, norme, tradiţii etc., apărute în urma unor tensiuni majore ale societăţii britanice încă de acum 800 de ani: Magna Charta Libertatum (1215), Habeas Corpus Act (1679), Bill of Rights (1689), Parliament Act (1911, 1949), etc. Jurisprudenţa constituţională britanică ne spune prin caracterul ei excepţional că un bun pact social şi politic se consolidează pe tradiţie.
Astfel, vocaţia unei Constituţii este aceea de a discerne ce a fost greşit în trecut pentru a împrumuta viitorului societăţii pozitivul unei reflecţii îndelungate. Constituţia devine un pansament al unei crize, având menirea de a discerne experinţa istorică, şi nu neapărat prezentul. La fel, în cazul nostru, statul comunist a păcătuit prin anularea libertăţii umane creând un mediu în care doar cei puternici au avut vocaţia de a rezista, cei slabi capitulând. De aceea, o nouă Constituţie trebuie să limiteze atotputernicia statului în societate şi să spună explicit că subiectul politic este totalitatea cetăţenilor adunaţi într-un corp politic, nu statul.
Aşadar, ce este Statul? Statul nu este un om sau un grup de oameni, ci acel ansamblu de instituţii care ocupă vârful societăţii. Este o suprastructură impersonală investită cu putere în interesul dreptăţii sociale. Cetăţenii se unesc între ei şi cad de comun acord să se supună unei puteri care este descrisă de legi. Prin urmare, orice act înfăptuit de către stat este opera cetăţenilor săi, nu a unei entităţi invizibile. Ca dispozitiv care organizează autoritatea, statul este parte şi instrument ale corpului politic (poporul), dar şi inferior corpului politic, aşa cum partea este inferioară întregului. El nu are independenţă supremă faţă de întreg, nici putere supremă asupra lui, deci nu poate fi în mod autentic suveran. De aceea, statele democratice se numesc suverane în raporturile cu alte state, nu cu propriii cetăţeni.
Tipul ideal de stat este un produs exclusiv al raţiunii (Statul de drept). El se distinge fundamental de societate, fiind un mijloc al acesteia, nu un scop în sine. Statul de drept este mijlocul prin care cetăţenii se înscriu într-un proiect comun, dar şi cel care ne reaminteşte că am depăşit graniţele acelui proiect prin puterea sa punitivă. Totodată el trebuie obligat să finanţeze activităţile pe care cetăţenii şi grupurile de cetăţeni nu le pot face singure. Dacă la ora actuală milioane de români sunt plecaţi în străinătate la muncă, de foarte multe ori dezgustaţi de societatea noastră, este şi pentru că nu au conştiinţa că aparţin unui proiect comun. Acest lucru ne sugerează că statul român este încă un stat slab, dezinteresat de mulţi dintre cetăţenii săi.
La peste douăzeci de ani după căderea comunismului avem datoria morală să deconstruim statul totalitar. O vor avea şi generaţiile următoare nouă, pentru că americanii încă se raportează la Abraham Lincoln, Alexander Hamilton, James Madison şi ceilalţi ca la „părinţii fondatori”, francezii, la Revoluţia sângeroasă din anul 1789, iar britanicii, la anul 1215. Dacă democraţiile consolidate încă păstrează în structura lor exemplele de tipul „Aşa nu!”, cu atât mai mult cea românească trebuie să găsească formula potrivită de pact social pentru a depăşi ateismul, statolatria şi individualismul produse de regimul comunist. Nici regimul politic românesc precedent comunismului nu ne oferă prea multe bune practici ale guvernării. Sociologul francez de origine română Matei Dogan, un savant de reputaţie mondială, numea în 1946 regimul politic românesc din perioada anilor 1866-1937 „o democraţie mimentică”, arătând precaritatea construcţiei statului de drept în ţara noastră.
În altă ordine de idei, lipsa distincţiei dintre societate şi stat a permis regimului comunist să dizolve autonomia societăţii, partidul-stat intrând până şi în zonele cele mai intime ale vieţii cetăţenilor prin informatorii săi. Partidul Comunist s-a comportat ca un demiurg, deasupra poporului, dar şi în interiorul lui. Biserica rămăsese singura oază de umanitate într-o societate în care însuşi partidul dorea să îşi asume şi puterea pastorală de transformare a „omului nou” de tip sovietic. Procedând aşa, comunismul demonstrează că adevăratul său concurent a fost religia însăşi şi de aceea a încercat să o înlocuiască cu o viziune eshatologică profund materialistă. Noua lume avea să fie una în care să domnească utopia egalitarismului perfect.
Dacă Biserica este pentru noi o societate perfectă, întrucât este Trupul Tainic al Mântuitorului nostru Iisus Hristos, statul nu va avea niciodată aceeaşi vocaţie. Cu toate acestea, viaţa în trup a creştinilor o pregăteşte pe cea „în duh”, ceea ce se traduce prin nevoia de participare a credincioşilor la realizarea binelui comun în viaţa de aici. Mai mult decât atât, filosoful francez Pierre Manent arată faptul că Biserica are dreptul de a controla tot ceea ce ţine de această lume. Ea trebuie să vegheze cu cea mai vie atenţie ca toţi cei care conduc să nu ordone celor supuşi să comită fapte care le-ar putea pune în pericol mântuirea. Dacă în logica guvernamentalităţii contemporane omul este un simplu element statistic, Biserica ne reaminteşte în permanenţă că omul este mult mai mult: el este o persoană unică şi irepetabilă, care are vocaţia mântuirii. Mai departe, mântuirea este un act personal, dar care necesită şi primeşte amprenta comunităţii, ceea ce înseamnă că omul este profund îndatorat să reflecteze la felul în care se structurează puterea în comunităţile sale: familie, loc de muncă, sat sau oraş, ţară etc.
Primele reflecţii de tipul personalismului politic în spaţiul românesc le găsim chiar în ortodoxie. Astfel, în anul 1924, Episcopul Râmnicului Noul-Severin, Bartolomeu Stănescu, licenţiat în drept şi sociologie la Sorbona, spunea că „omul este care îşi face statul, iar nu statul îl face pe om”, denunţând caracterul intruziv al statului român interbelic în viaţa socială. În anii comunismului, Aleksandr Soljeniţîn, simţind povara ateismului impus spunea: „Nu vrem această „mântuire”, nu vrem să fim mântuiţi de aceşti oameni şi cu aceste mijloace”.
Cetăţenii români şi-ar dori să trăiască într-o societate în care studentul merituos ştie că pregătindu-se consecvent pentru o carieră o va putea urma, în care omul matur muncind atât bine cât şi corect poate să ofere bunăstare familiei lui şi în care bătrânul pensionar este preţuit pentru munca lui de o viaţă. Cu alte cuvinte, oamenii trebuie să ştie regulile jocului unei societăţi care se vrea stabilă. Altfel spus, atunci când guvernul ordonă cetăţenilor ceva, aceştia ar trebui să aibă conştiinţa că ei l-au autorizat. Ce ne poate furniza această încredere? Pe de o parte, democraţia, deşi este, aşa cum o numea Winston Churchill, „tot un regim prost, dar puţin mai bun decât celelalte”, şi, pe de altă parte, spiritul autentic creştin, care trebuie să modeleze comportamentul nostru în comunitate. (Potrivit afirmaţiilor Domnului Cătălin Raiu, făcute în Cotidianul „Lumina” al Patriarhiei Române, în ziua de 17 mai 2010, în articolul „Ce (nu) este Statul” – http://ziarullumina.ro/teologie-politica/ce-nu-este-statul).
Altfel spus, revenind puţin la problematizarea iniţială, acum în concluzie şi în încheiere, vom recunoaşte faptul că raportul, între şi dintre cele două instituţii, a evoluat în mod diferit de-a lungul timpului, plecând de la perioada de aur a aşa – zisei simfonii bizantine şi ajunfând până la contextul actual geopolitic, social, cultural şi religios care trebuie să presupună anumite pârghii şi condiţii de relaţionare între cele două instituţii mai sus menţionate. Această asociere nu poate fi contextuală, conjuncturală sau oportunistă şi nici abordată aleatoriu ca fiind nesemnificativă, ci trebuie să fie una sinceră şi foarte serioasă. Este adevărat şi faptul că nu putem defini un model de relaţie Stat – Biserică universal valabil, cu aplicabilitate în interiorul tuturor statelor, deşi pot exista unele asemănări şi similitudini, deoarece fiecare Stat îşi reglează şi conturează aceste relaţii ţinând seama de tradiţiile culturale şi religioase proprii şi mai ales de cadrul politico – ideologic şi axiologic pe care şi-l asumă. Este cunoscut faptul că în epoca noastră fiecare Stat în cadrul independenţei şi suveranităţii sale, îşi normează relaţiile cu Biserica sau cultele recunoscute, în aşa fel încât fiecare ţară creează premizele legale ale raporturilor sale cu aceste culte religioase. Problema principală se referă la modul în care se stabileşte acest cadru şi care sunt condiţiile ce-l definesc. Şi când susţinem acest lucru ne gândim la rolul pe care îl acordă Statul Bisericii în contextual spiritual şi cultural al societăţii, totodată şi paradigma sau tipologia adoptată în definirea relaţiilor dintre cele două instituţii. În situaţia de faţă este bine să fim realişti şi să nu avem pretenţia reînvierii unor tipologii ce nu mai corespund contextului istoric, politic, religios şi cultural al vremurilor (de pildă modelul bizantin), dar nici nu putem fi atât de ignoranţi încât să aspirăm spre efemeritatea statutului laic (modelul francez), şi asta de dragul autonomiei şi a unei presupuse libertăţi, bineştiind că adevărata şi autentica libertate nu există decât în Dumnezeu – Cel în Treime lăudat. Imparţialitatea, neutralitatea ori nepărtinirea Statului în relaţie cu cultele nu poate însemna nicidecum enclavizarea Bisericii şi transformarea acesteia într-un domeniu particular în care intră cine poate şi iese cine vrea şi nu urmărim nici cultivarea unei conştiinţe ateiste, secularizate. Imposibilitatea existenţei unui Stat theocratic nu poate justifica extinderea hegemoniei unuia ce l-a alungat pe Dumnezeu şi Biserica Sa, la periferia societăţii. Departe de noi gândul de a postula imaginea intervenţionistă a unei Biserici ce stă, în mod autoritar, deasupra Statului chemându-l la raport şi ordine, noi optăm pentru o viziune mult mai optimistă care vizează o “sinergie” a destinului uman cu Dumnezeu. Biserica nu poate sta fără cuvânt şi fără acţiune în lumea contemporană, căci misiunea ei nu s-a încheiat, ea fiind legată de concepţiile, ideologiile şi situaţiile regimurilor politice şi sociale trecute. Ea este datoare lumii prin îndeplinirea misiunii ei moral – dunovniceşti şi sociale, prin îndreptarea anomaliilor, a erorilor, a lipsurilor şi a slăbiciunilor politice şi sociale la care membrii ei colaborează sau asistă cu indiferenţă.
Pe de o parte, trebuie să se conştientizeze şi de către cei care sunt nostalgici după “modelul bizantin” că în împrejurările de faţă, Biserica nu-şi poate revendica sarcini care îi depăşesc atribuţiile. Ea nu poate înstitui cenzura pentru unele acţiuni politico-economice ale Statului, dar nici nu poate fi redusă misiunea ei la un “pur ethicism”. Trebuie să se ajungă la o reciprocitate şi la o stare de echilibru astfel încât Ea trebuie să deţină în mod concret şi real cadrul legislativ pentru a se adresa omului de mâine, ca cetăţean şi credincios, cu alte cuvinte esre chemată să adopte măsuri de perspectivă, fără a fi nevoiţi să facem distincţia artificială între cei doi şi fără a fi suspectaţi de încălcarea libertăţii de conştiinţă. În altă ordine de idei, faptul că ea nu reprezintă un reper de “consiliere” pentru Stat, aşa după cum s-a întâmplat în epoca bizantină, nu îndreptăţeşte o atitudine ignorantă faţă de opinia ei atunci când este dezbătută problema valorilor sau nonvalorilor societăţii de mâine. Aceasta este marea provocare a contextului social – istoric actual, atât pentru România care a ieşit din şabloanele unui model totalitarist, şi care nu a adoptat încă, un model concret şi eficient de relaţii Stat – Biserică, orientându-se doar oarecum mimetic după modelele altor state europene, cât şi pentru identitatea Europei de mâine. În ce priveşte România, ne întrebăm care este sau care ar fi modelul cel mai simbiotic, eficient şi optim în vederea consolidării şi definirii unei relaţii între Stat şi Biserică, atâta vreme cât nici modelul tradiţional – bizantin, precum nici cel izvorât din revoluţia franceză, al Statului laic şi laicizat nu pot fi alternative viabile pentru contextul actual? Şi aceasta în condiţiile în care Biserica este chemată la (re)evaluarea vocaţiei sale profetice cu privire la cârmuirea duhovnicească a lumii care aspiră la ajungerea din „Biserica luptătoare” în „Biserica cea triumfătoare” – care nu este din lumea aceasta dar este pentru lumea aceasta – şi vrea să participe „într-un cer nou şi pământ nou” la comuniunea veşnică şi deplină cu „Împăratul Veacurilor ce au să fie!”…
Stelian Gomboş
