RESTITUIRI: PENTRU CEI CU INIMĂ TARE
11 februarie 2017
Share
UN DIALOG LITURGIC CU REGRETATUL POET IOAN ALEXANDRU…
„Iubirea e pânza, vântul, nava care ne salvează de vremelnicie”
– Aparţineţi, prin naştere, unui spaţiu geografic şi spiritual inconfundabil, unei Transilvanii de jertfă, iar prin ea, aparţineţi unui întreg topos românesc. V-aş ruga să vă referiţi, din această perspectivă, la devenirea neamului românesc.
– Trebuie ştiut de fiecare dintre noi că poporul nostru, asemenea unui stejar, este plămădit în întregimea lui, stând drept în Cosmos, din trei trepte sau izvoare: rădăcina geto-dacică, tulpina romană şi coroana creştină. Aceasta este viziunea completă asupra neamului nostru care în această triadă şi-a pornit cursul normal în istorie, cu aproape două milenii în urmă, şi astfel a rămas statornic în matca sa. Prin rădăcină, am ţinut legătura cu vechile neamuri, prin romanitate cu Europa latină, prin creştinismul romano-bizantin cu răsăritul şi popoarele vecine. Această triadă istoricii o suprapun peste cei trei factori esenţiali care generează istoria unui popor: factorul geografic, etnografic şi factorul spiritual. Toţi istoricii noştri, toate cunoştinţele neamului nostru până astăzi, marii scriitori până la Istoria lui Călinescu, reeditată de curând, apasă pe toate cele trei clape ale orgii, pentru ca să răsune plenar simfonia neamului.
– Să înţelegem din aceasta că Transilvania e şi un loc privilegiat?
– Ştiu eu? Amintesc Transilvania, deşi şi în restul ţării, în Dobrogea, pe Olt, în Moldova, mărturiile vechimii creştinării noastre sunt cel puţin tot atât de numeroase, dar aici, în Transilvania, am dus o luptă poate mai aprigă decât în alte părţi pentru apărarea fiinţei Logosului. În temeiul acestui Logos întrupat în istorie, n-am putut fi asimilaţi de popoarele migratoare şi am devenit noi înşine dătători de spiritualitate şi în puterea Logosului am convieţuit laolaltă cu cei ce s-au aşezat mai târziu pe pământ românesc. În iubirea jertfitoare a Logosului am găsit un limbaj comun care este cel al iubirii şi care cred că va rămâne ca un liant între noi, continuu, pe care trebuie să-l cultivăm în inima noastră, să ne dăm silinţa jertfitoare de sine pentru a ne creşte dimensiunea reală a fiinţei noastre care e cea a iubirii şi nu a duşmănirii, a dezbinării. Are dreptate în istorie cel ce iubeşte mai mult. În aceeaşi epocă, un istoric persan scria despre poporul român că e complet creştinat la anul 1050. Această completă creştinare a fost forţa poporului român din Transilvania, care n-a putut fi asimilat de Austro-Ungaria, care n-a avut ce să dea nou spiritului, şi această forţă a iubirii creştine româneşti este admirată.
– Pentru scriitor există modalităţi aparte de apărare a valorilor unui neam, de înălţare a spiritualităţii sale, de comunicare a dimensiunilor sale. Dumneavoastră aţi ales imnul.
– A scrie imne înseamnă a te înscrie într-o tradiţie multă vreme ignorată. Acum se manifestă un interes aparte pentru cultura bizantină, pentru cultura Răsăritului, pentru felul răsăritean de a gândi. Acum, la universităţi din diverse locuri se descoperă dimensiuni noi ale acestei spiritualităţi. A te ocupa la noi de imne este un lucru firesc. Aici e spaţiul convingerii că omul ţine de eternitate. Pentru noi există credinţa că spiritul e veşnic. Dar ce se întâmplă cu trupul? Cum se face recuperarea lui? Dragostea pentru pământ la ardeleni e extraordinară, dragostea pentru pământ nu ca proprietate ci ca un sanctuar, ca loc de izbăvire, de reintegrare în Cosmos. Trebuie să existe responsabilitate faţă de istorie, strămoşi, valori materiale. Tradiţia şi moştenirea sunt literă moartă dacă nu ţi le însuşeşti. Oricât de mare ar fi trecutul, dacă nu ţi-l însuşeşti prin lucrare, priveghere, prin jertfă, el nu capătă sens.
Mai presus de toate, imnul e poezia care are în centrul său iubirea, agapeul, nu opus Logosului, iubirea veşnică, ce implică mai multe trepte: iubirea faţă de prunci, soţie, patrie, prieteni, eternitate. În aceste, trepte transpare tot Cosmosul. Toată făptura noastră se vrea iubită. Toate plantele, toate animalele. Chiar şi vrăjmaşii. Iubirea toate le acoperă.
Imnul se leagă de iubire precum Noe de corabie, să străbată istoria, să cunoască cufundarea, pieirea. Iubirea e pânza, vântul, nava care ne salvează de la vremelnicie.
Toate cărţile mele sunt imne ale iubirii.
– Aţi început cu Imnele bucuriei şi, din câte am înţeles, veţi încheia ciclul cu Imnele iubirii…
– Acestea două sunt coperţile trilogiei neamului, trilogie în care am încercat să cuprind ceea ce e etern pentru cei ce vieţuiesc în acest spaţiu românesc. Cine va citi aceste cărţi, toate, va vedea că m-am apropiat de acele persoane care au şi astăzi ceva vital pentru noi, cele care şi-au asumat destinul prin jertfă.
– Care ar fi acestea?
Mişcarea lui Tudor e iar o jertfă, dar jertfa cea mai zguduitoare e a lui Constantin Brâncoveanu, cu cei patru copii ai săi. El putea să-şi scape copiii, lepădându-se de credinţă. Avea posibilitatea opţiunii. A optat pentru moartea de martir, în spiritul neamului.
Pământul românesc e podit cu lacrimi, sânge şi oseminte. Aceste nume sunt un simbol. Orânduiala acestor locuri este imnică. Aşadar, istoria noastră naţională are această frumuseţe de valoare universală. De aceea am ales imnul pentru că era forma cea mai adecvată măreţiei ei. Nu încape nici într-un sonet, nici în alte forme, care au ceva artizanal în ele. Frumuseţea şi desăvârşirea acestor personalităţi îţi cere acest fel de cugetare. Poezia e pentru mine imn. Celebrare, bucurie, împăcare în lumina Logosului întrupat în istorie. Nu voi înceta să cânt, nu mă voi lăsa strivit de griji, neignorându-le, totuşi. Ca un cuptor topind toate lucrurile, dând arderea focului tămăduitor. În acest fel de rostire, cine iubeşte cu adevărat are şansă. Este iubirea pe care un poet trebuie să-şi aşeze temelia. Prin iubire, de la Ioan Casianul până la Voiculescu, până în zilele noastre, transpare spiritualitatea noastră. Identitatea spirituală e fundamentală.
Mărturiile arheologice sunt imnice. Citiţi pietrele funerare. Ce împăcare, ce bucurie faţă de pietrele păgâne, sumbre, sceptice.
– Ce încărcătură daţi termenilor istorie / contemporaneitate, când acestea se referă la opera dumneavoastră?
– Se vorbeşte adesea despre criza limbajului. Dumneavoastră folosiţi un registru lingvistic restrâns. Îmi vine imediat în minte experienţa poetică a lui Bacovia…
– …şi monotonia lui Bach, a imnelor bizantine etc… Dar în aceste cazuri se produc desfolieri care nuanţează sensul. Poezia îşi cere astfel, în fiecare zi, o nouă însufleţire. Despre trandafir aş putea să scriu în fiecare zi un imn. Viaţa e prea scurtă pentru a putea epuiza frumuseţea lui. Nu vreau să-mi justific opera. Aşa este.
– Ce evenimente le consideraţi fundamentale pentru formarea dv. ca scriitor?
– Cu ce întrebare aţi vrea să se termine dialogul nostru?
– Cu o întrebare pe care mi-o pun adesea: „Aţi iubit îndeajuns?” Şi oare am iubit îndeajuns oamenii, ţara, prietenii, duşmanii? Singura cale pentru a dăinui, pentru a te împlini, e de a-i iubi pe ceilalţi. Iubirea nu piere niciodată. Ea rămâne în eternitate. Această iubire doresc să mă însoţească pretutindeni. În Transilvania suntem fraţi şi trebuie să descoperim secretul acestei legături, secret care e pecetluit cu şapte peceţi de Logosul întrupat în istorie.
La început de „timp mare”
Să ne împăcăm cu noi înşine. Atunci ne vom împăca cu toţi. Şi fără îndoială că şi cu îngerul păzitor, acel „chip” de rai pe care Dumnezeu ni l-a lăsat ca balsam pentru neputinţe.
De la un timp vorbim tot mai puţin cu îngerii. Ce să le spunem? Că suntem sensibili? Că suntem păcătoşi? Că vrem mai mult decât ni s-a dat? Parcă e ridicol. Parcă nu e firesc aşa. Cum să vorbim noi despre slăbiciunile noastre. Aşa cum şi eu mă întreb acum, cine ştie cine mă va judeca ca pe un om şi nu ca pe un militant al mântuirii. Dar, mă rog, fiecare marturisire are preţul şi sublimul ei. Şi numai astfel se ajunge în rai. Iertând, iubind, sperând, colindând prin lacrimile sfinţilor. Aceasta e viaţa. Ce oare altceva?
La împăcarea cu îngerul
Şi nu şti ce mă doare,
Această zi de pace,
Această palmă-ntinsă spre tine ca spre cer,
Dar văd că tu eşti numai o lacrimă ce tace,
Un fel de remuşcare, un bâlbâit mister.
Şi nu ştiu ce te doare, ce ar putea să fie,
Poate un dor de vară sau vreun frumos decor,
În care orice vorbă şi dragoste târzie,
Atrage paradisul din care nu mai mor.
Şi am un trup coleric, tu ai doar aripi albe,
Ciudată antiteză, un om şi-un înger mut,
O lebădă ce duce pe ape vise calde,
Un cavaler nostalgic ce crede în trecut.
Şi tu-ţi slujeşti destinul, prin cete cristaline,
Arhanghelii te cheamă mereu să fi soldat,
Pe mine mă răstoarnă acele zile line,
Când te vedeam în munte izvorul nesecat.
Mi-era atâta de jale, când te chemam la rugă,
Împreunând sublimul cuvintelor de har,
Dar nu stăteai o clipă, erai mereu pe fugă,
Ce să-nţeleg din tine, icoană, rană, dar?
De la botez încoace, mă tot comandă frunze,
Şi toamnele rebele de tine mă despart,
În zale felurite şi-n amăgiri profunde,
În mine nu am pace, în tine nu încap.
Mi-ai spus odată simplu, că îngerii vibrează,
Doar după legi străine de orişice nevoi,
Mi s-a părut atunci că nu am mintea trează,
Că viespi ucigătoare se scurg din doi în doi.
Dar cine se-nţeleagă, acest binom profetic,
Pământul între stele şi stele pe pământ,
Un crucifix golgotic, teluric şi concentric,
Iubirea suferindă în cel mai singur sfânt.
Aşa că vorba multă mai bine să coboare,
Pe lemnul ce mă ţine atât de răstignit,
Un cui pătrunde-n palmă şi poate e un soare,
Care-mi deschide ochii şi dorul pironit.
Aşa că noaptea asta, albastră, blândă, bună,
Să-mi fie împăcarea cu tot ce s-a mişcat,
Când cornul de speranţă cu pace încă sună,
Iar vânătoarea veche de mult a încetat.
Articol semnat de Cătălin Dumitrean
