LOADING

Type to search

Reţeta de frumuseţe

Ortodoxie si traire

Reţeta de frumuseţe

Share
În vacanţă, mergând zi de zi în Copou cu copilul, am observat o pereche de îndrăgostiţi târzii, care se aşteptau ceasuri întregi unul pe altul, întotdeauna pe aceeaşi bancă, apoi rămâneau împreună încă nişte ceasuri, citindu-şi unul altuia ceva.
 
Cât timp se aşteptau, nimeni nu se apropia de cel singur, căci luaţi separat, erau cu totul neinteresanţi. Din clipa însă când ea venea, cu pălărioara de pai înconjurată de eşarfa care-i reliefa profilul dulce, iar el scotea cavalereşte o perniţă, aşternându-i-o pe bancă, totul se schimba în jur. Se salutau cu un surâs, apoi ea începea să-i citească, făcând uşoare comentarii, iar el o urma elegant, fără patimă, dansant aş spune, în jocul intelectual. O atmosferă de epocă 1900 umplea tot parcul, atât de intens comunicau cei doi pe pagina de carte, atât de limpede era iradiaţia lor mentală.
 
De pe soclurile lor, Eminescu şi Veronica Micle schimbau gânduri de dragoste în eternitate, mereu înconjuraţi de grupuri de admiratori, veniţi din largul lumii.
Priveam cu interes fidela pereche, repetata lor întâlnire pe banca din parc. Păreau împreună de o viaţă, păreau soţi şi totuşi nu erau. Am înţeles asta într-o zi, când ea l-a întrebat:
 
-De ce ai mai venit?
 
Nu avea undă de reproş în voce, doar uimire bucuroasă.
 
-Trebuie şi eu să respir, i-a răspuns simplu cavalerul.
 
Câte săptămâni, câte luni le-o fi luat să-şi povestească viaţa? Un destin sufocant, o slujire grea, nu o atracţie frivolă îi îndrepta bărbatului paşii spre parc. Se pare că o persoană rămasă acasă putea fi totuşi geloasă pe respiraţia lui.
De ce sunt, în general, oamenii geloşi, mă întreb. Pentru că frumuseţea reală sau imaginară a partenerei poate atrage un rival?! Dar cum poţi interzice cuiva să respire…
 
Am trăit asta. Mi se cerea să mă întorc deîndată din parc, fiindcă s-a anunţat stropirea contra ţânţarilor; să închid de tot geamul, fiindcă vântul a smuls plasa şi pot intra insecte.
 
Dar fără aer, în oraşul meu aglomerat, cum să-L aduc în inima mea pe Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă?!
 
Asta era singura problemă, în ceea ce privea respiraţia mea, interdicţia ei.
Într-o zi, când cavalerul s-a ridicat să o conducă pe prietenă spre ieşirea din parc, i-am văzut mergând alături. Nici o atingere, nici un gest libidinos între ei, nici măcar o apropiere. Tristele înţepeniri ale mersului (ea se ambiţiona totuşi să poarte tocuri medii) mi-au permis să le evaluez vârsta reală: trecuseră demult de şaptezeci de ani. Deşi, când îşi citeau cu însufleţire, vizibil fericiţi să îşi audă vocile, să-şi fie alături, păreau cu 25 de ani mai tineri.
 
De curând, la plajă, am putut vedea cicatricile formelor brutale de întinerire: liposucţia, chirurgia estetică a întregului corp, foamea lacomă de succes erotic, la o vârstă când femeia n-ar trebui să sufere pentru căderile corpului ei, nici să investească suferinţă pentru a şi le ameliora. Mai ales că există metoda atât de blândă a cuvântului literar, a prieteniei dezinteresate, a cavalerismului.
 
Sărmană făptură competitivă a zilelor noastre!
 
Trăind scăldată de soarele cuvântului, îţi vei păstra cu mult mai simplu şi mai frumos silueta naturală a corpului, a minţii, a sufletului tău. De ce să ţi-l pierzi pentru nişte aparenţe?!
 
În general, modelul individual pe care ni-l alegem, tânjind să-i semănăm, este mai tânăr. Modelul perechii perfecte se află însă departe în timp, undeva spre nunta de argint. Aş vrea, iubitule, să atingem împreună vremea aceea şi să ne citim unul altuia cu tandreţe, comentând inspirat pe marginea textului literar, ca perechea întâlnită în Copou.
Pentru surorile îngrijorate prea mult de amurgul tinereţii lor, copiez din scrierile ieroschimonahului Daniil (Sandu Tudor). De ce s-ar lega de el reţeta mea de frumuseţe?! Fiindcă etimologic, călugăr înseamnă bătrân frumos şi rugăciunea, lectura, iubirea de toată lumea sunt principalele lui îndeletniciri. 
 
Ce altă reţetă de frumuseţe ne-ar mai trebui, atunci când până şi maturitatea se termină?! Cuvântul, atât…
 
Aceasta este cea mai însemnată nevoinţă a noastră. Ca rugăciunea să fie bine împlinită şi sfântă, se cer două lucruri: mintea, adică liturghisitorul, să fie vrednică de slujire, iar inima, cămara lăuntrică, să fie curată ca un altar. E nevoie, de aceea, mai întâi să aducem mintea din cele din afară, să o facem pre ea curată şi să statornicim ceea ce se numeşte paza minţii, adică ferirea de toate gândurile şi războaiele ei, spre deplina liniştire şi limpezire. Apoi, intrând în noi înşine, să privim în adâncul inimii şi să izgonim de acolo toate mişcările pătimaşe, precum şi tot ce este întinare şi tot ce mai este înrădăcinat, întunecat sau nedrept.” (Sfinţita Rugăciune, Editura Christiana, Bucureşti 2008, p.66).
 
 
Cu toată dragostea,
E.F.

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *