LOADING

Type to search

Rugăciunea inimii dincolo de gratii

Ortodoxie si traire

Rugăciunea inimii dincolo de gratii

Share

Cartea postumă a lui Ioan Ianolide, Întoarcerea la Hristos. Document pentru o lume nouă (Ed. Christiana, Buc., 2006), aproape că nu mai are nevoie de prezentări, fiind fără îndoială una dintre cele mai bune din întreaga literatură a închisorilor. Dar interesul ei nu stă atât în faptele relatate, cât în deschiderea duhovnicească: anecdotica se complineşte şi se transcende prin adevărate pagini de Filocalie contemporană, relevând cu prisosinţă că în temniţele comuniste, mai ales în jurul lui Valeriu Gafencu („sfântul închisorilor”), s-a constituit, mutatis mutandis, o mişcare spirituală corespunzătoare celei promovate, dincoace de gratii, de gruparea „Rugului Aprins” de la Antim. Fragmentele despre Rugăciunea inimii pe care le reproducem în continuare chezăşuiesc acest adevăr.

Rugăciunea – sâmburele vieţii duhovniceşti

Rugăciunea este sâmburele vieţii duhovniceşti, este gră­irea cu Dumnezeu ori, mai bine zis, trăirea împreună cu Dum­nezeu. În sens major, deci, rugăciunea este modul omului de a comunica direct cu Dumnezeu, izvorând din necesitatea de ab­solut a omului. Omul se poate ruga contemplând, cuge­tând, muncind sau vorbind.

A fost o vreme când omul Îl căuta pe Dumnezeu în cele din afară; prin Har, însă, întâlnirea omului cu Dumnezeu se face în inimă, în sine însuşi. Aflându‑L pe Dumnezeu înlăuntrul său, omul se regăseşte pe sine şi realizează îndumnezeirea, căpă­tând conştiinţa de împărat al făpturii.
Dacă Dumnezeu este în toate şi peste toate, atunci trebuie gă­sită ordinea dumnezeiască din viaţă, lume şi istorie. În acest sens, rugăciunea este şi o cale de cu­noaştere. Atât omul simplu, cu inteligenţa sa natu­rală, cât şi sa­vantul, cu vastele sale cunoştinţe, sunt chemaţi a‑şi plini perso­nalitatea prin trăirea religioasă. Lu­crarea omului nu are putere transfiguratoare fără puterea ha­rului dumnezeiesc, de aceea omul trebuie să se facă purtător de Dumnezeu.

Experienţa închisorii

În închisorile anilor 1941-44 credinţa noastră îşi căuta al­bia spirituală. De la bun început am considerat temniţa ca un prilej de martiriu. Am pornit de la credinţa în Dumne­zeu, dar nu aveam o cunoaştere temeinică a ei. Recunoşteam autoritatea Bisericii, dar eram febril angajaţi în căutarea noului. Am cercetat cele mai valoroase scrieri ale Bisericii şi ale Sfintei Tradiţii şi ne‑am concentrat atenţia mai ales asupra Scripturii, cu deose­bire asupra Noului Testament.
Temniţa oferea în primul rând încercarea credinţei, în al do­ilea rând condiţii de linişte, asceză şi reculegere necesare vieţii duhovniceşti. Celula era şi chilie, şi arenă romană în care fiarele sfâşiau pe creştini. Cercetarea conştiinţei şi curăţirea lă­untrică prin Taina Spovedaniei ne‑au limpezit înţelegerea creştină a omului şi a lumii, iar unirea cu Hristos prin Sfânta Împărtăşanie ne‑a dat însufleţirea şi bucuria prezenţei lui Dumnezeu în noi. Înţelegeam că pentru a fi creştin este nece­sară o rupere din toate preocupările şi angajările lumii, până ce omul devine al lui Hristos şi ajunge să gândească şi să acţio­neze prin El.

Spre Rugăciunea inimii

În aceste condiţii am pornit la practicarea Rugăciunii inimii. Prin 1942 au pătruns în închisoare două prezentări schematice ale isihasmului, făcute de către un preot de mir bine informat, dar nepracticant al ei. Apoi a ajuns la noi Spovedania unui pe­lerin [mai cunoscută astăzi sub titlul Pelerinul rus – n. Red.], o cărticică scrisă de un anonim rus într‑o formă plă­cută, cu aparenţă laică, dar care este o introducere bună în practicarea Rugăciunii inimii. Această carte va fi primul nostru îndreptar.
Formula pe care o rosteam era: „Doam­ne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte‑mă pe mine, păcătosul” – pe cât de scurtă, pe atât de intensă. Primele şase cuvinte sunt formate din Numele de foc mistuitor al Dumnezeului nostru, pe care Îl invocăm şi Îl aducem în noi, trăind împreună cu El; a doua parte a rugăciunii cuprinde omul, cu poziţia sa de templu al lui Dumnezeu, smerit şi fericit, ascultător de Dumnezeu până la moarte. Iată deci exprimată în zece cuvinte relaţia şi comuniu­nea dintre Dumnezeu şi om!
Puterea rugăciunii este în forţa intrinsecă a conţinutului ei şi are, în secundar, şi avantajul unei maxime concentrări lăun­trice. Formula poate fi şi „Doamne Iisuse Hristoase, milu­ieşte‑mă” ori simplu „Doamne, miluieşte‑mă”. În raport cu alte lu­crări du­hovniceşti, aceasta este cea mai rapidă şi mai intensă. Ea presu­pune însă nişte condiţii prielnice, sufleteşti şi trupeşti, şi un ca­dru adecvat.

Cum să ne rugăm

În ordinea lăuntrică trebuie o liniştire deplină şi alungarea tuturor preocupărilor, pentru ca omul să se poată concentra ex­clusiv asupra cuvintelor rugăciunii. Atenţia minţii trebuie ori­entată în sine. Descoperind lumea interioară, omul nu tre­buie să se oprească la ea, ci să se concentreze asupra rugăciu­nii, cău­tân­du‑L pe Dumnezeu în sine. Râvna trebuie să fie ne­obosită şi plină de nădejde, căci multe sunt ispitele şi piedicile ce se opun.
Înainte de toate, rugăciunea trebuie să fie dorire şi iubire ne­ţărmurită pentru unirea cu Hristos, altfel nu e posibil nici un efort. Ori de câte ori se roagă, omul trebuie să moară pentru Hristos ca să vieze în El, iar când rugăciunea îi va fi neconte­nită, va fi de‑a pururi viu în Domnul, Care îi va da pace în su­flet, îi va lumina cunoştinţa, îi va înţelepţi cuvântul şi‑i va orândui vi­aţa.
Întrucât la început strădania rugătorului este anevoioasă, e necesar ca încă de la acest început să ne încredinţăm Duhului Sfânt, Care va prelua lucrarea până la capăt. E nevoie şi de un povăţuitor duhovnicesc experimentat, care să ne conducă la Dumnezeu şi căruia îi sun­tem datori cu ascultarea.
În rugăciune trupul să fie uşurat de patimi şi aşezat în pozi­ţie de trezie. Privegherea cea mai atentă se face în poziţia şe­zând, cu capul uşor lăsat în piept, cu pleoapele plecate pe ochi, încer­când să se sesizeze bătăile inimii.
Atenţia nu trebuie să se concentreze şi să urmărească un or­gan, nici un simbol, nici o icoană, ci duhul, sufletul, lăuntrul, în ulti­mă analiză pe Dumnezeu. Totuşi este bine ca orientarea atenţiei să fie în piept, undeva către inimă, căutând însă nu or­ganul, ci sufletul. Căci „inima” este noţiunea largă în care se cu­prinde omul lăuntric în toată complexitatea lui.

Miracolul lăuntric

Prin interiorizare, mintea ia cunoştinţă de miracolul lăun­tric. Folosim termenul de „minte” în sensul larg cuprinzător de inte­ligenţă, luciditate, raţiune, cunoştinţă, conştiinţă. Reîntors în sine, omul descoperă o lume vastă şi neliniştită formată din gânduri, idei, planuri, viziuni, dorinţe, sentimente, instincte, patimi, pofte, din forţe vitale, aspiraţii, temeri, nece­si­tăţi, idealuri, dorinţa de absolut ori, într‑o ultimă analiză, din prezenţa lui Dumnezeu. Totul e în mişcare, într‑un joc de forţe contrarii, într‑o complexitate ameţitoare.
În acest noian – lăuntrul – omul poate să greşească, dacă nu cumva se dă bătut de la început, cu un sentiment de neputinţă. De aceea rugăciunea, în prima ei fază, este un exerciţiu de stră­danie şi de puternică credinţă. În această fază Dumnezeu apare real, dar învăluit, ascuns, depărtat. Sentimentul existenţei Lui dă însă forţa necesară efortului solicitat.
Dacă uneori rugăciunea merge uşor, de multe alte ori ea se împietreşte. Nu trebuie să abdici niciodată de la rugăciune, chiar dacă pare seacă, formală, oarecum exterioară şi străină, căci, după stăruinţe, ea va căpăta viaţă şi‑şi va forma o albie adâncă în sufletul tău.
Rugăciunea trebuie făcută în minte, adesea cu cuvinte ori în­soţită chiar de metanii, închinăciuni şi psalmodiere, după cum prieşte fiecăruia, până când se va ajunge la rugăciunea în inimă. Ordinea este de la suprafaţă către interior, de la trup către ­su­flet.
Este necesară înfrânarea şi supunerea trupului. Fiecare păcat trebuie înlocuit cu virtutea contrarie lui. E nevoie de multă stăpânire de sine şi statornicie până ce se ajunge la un trup care funcţionează fără pa­timi şi fără dez­or­dine.
Dar nici o asceză nu este suficientă dacă nu căpătăm, prin rugăciune, trăirea în duh. Rugăciunea împreună cu celelalte ne­voinţe duhovniceşti ajută mult la ordonarea vieţii, atât în aflarea măsurii drepte a funcţiunilor ei, cât şi în forţa de a o cu­răţi şi orienta.

Războiul nevăzut

Trecând de la exterior la interior, urmează un şir imens de patimi sufleteşti, printre care cea mai frecventă este mândria, sub nenumăratele ei forme. Viaţa lăuntrică are o mare subţi­rime duhovnicească. Mintea este necontenit asaltată de gân­duri, care încep prin a‑l momi pe om şi sfârşesc prin a pune stăpânire pe el. Acesta se numeşte războiul nevăzut sau răz­boiul duhurilor.
Mintea trebuie deci să stea de pază la graniţa conştiinţei, acolo unde apar gândurile şi să le supună unui riguros exa­men, spre a fi respinse ori acceptate înainte ca omul să şi le fi însuşit. Aici intervine puterea rugăciunii, care fixează Numele lui Dumnezeu în gând şi face din El filtrul gândirii. Cu timpul, ru­găciunea ajunge să se rostească singură şi fără încetare.
Dacă ai două ore de rugăciune bună, ai mult pentru început. Timpul se pre­lungeşte treptat, încât după 30‑40 de zile se poate trece la faza a doua, când rugăciunea se va spune în inimă, printr‑o participare lăuntrică totală. Este stadiul în care rugă­ci­unea se ­simte, se trăieşte.
Între minte şi inimă este un drum neînchipuit de lung şi aco­perit de o beznă cumplită. Adesea omul se sperie şi e pe cale să cedeze. Trebuie să ai tăria de a te arunca în beznă, cu încrederea că Dumnezeu te va prinde în braţele luminii Sale. Abia de aici înainte vei fi născut din nou, vei fi înnoit sufleteşte prin har.

Transfigurarea

Treptat simţurile tac, sufletul se înmiresmează, duhurile rele fug, timpul intră în veşnicie, lumea e văzută în imaginea ei nealterată şi astfel omul ajunge Biserică, adică e purtător de Dumnezeu. În el a murit eul şi viază Hristos. Atât trupul cât şi sufletul cunosc un proces de înduhovnicire. Ne aflăm în Împă­răţia lui Dumnezeu din om.
Acest fel de rugăciune e un dar, care se pierde imediat ce este interpretat ca o vrednicie personală. Ea este lucrarea Du­hului Sfânt, la care omul participă lucid, conştient şi fericit de viaţa minunată de care este învrednicit. Transfigurat, omul – fără a pierde contactul cu ordinea firii – vede acum lumina taborică şi Ierusalimul cel ceresc.
Dacă omul obişnuit vede lumina soarelui, cel înduhovnicit vede lumina propriei sale minţi, iar la sfârşit vede lumina ne­crea­tă. Dacă la început rugăciunea e rostită, la sfârşit ea e mută, uimitoare, minunată. O astfel de rugăciune nu poate fi uitată, nici părăsită, căci frumuseţea ei este fără de ase­mănare…

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *