LOADING

Type to search

Sa cumpar brad???

Ortodoxie si traire

Sa cumpar brad???

Share

Umilinta. Lectia Betleemului.

Parcă aşa se spune mai mult în ultima vreme. Deşi, îmi pace mai mult Viflaem. Ca să fiu mai aproape de bunica, de primele colinde pe care le-am învăţat cu emoţia de a constata că viaţa e sublimă. Şi uite aşa am crescut, cu fiecare brad lângă care aşteptam ca Pruncul să vină cuminte şi în tăcere.

Ce pot spune de vechile ierni? Da, bineînţeles, că de acelea ale copilăriei mele. Poate că au fost raiul meu. Nu ştiu dacă singurul, dar în orice caz, atunci am ştiut că Dumnezeu e lângă om. Fără a-i cere socoteală de vreun fapt anume. Fără a-l întreba de există moarte, ruină, despărţire, falsitate şi atâta lipsă de iubire…

Acum caut înadins umilinţa. Şi bat zilnic la porţile copilăriei. Cu disperarea copilului care-şi caută nefericit părinţii. Cu sfiala nepriceputului care şi-ar dori puţină înţelegere, ceva vorbe de mângâiere şi poate un ceai cald de speranţă. Mă simt însă mult mai bine ca cerşetor al unei clipe de pace şi de iertare. Şi iert, iert, iert mereu toate imperfecţiunile şi dezamăgirile din jurul meu, în nădejdea că, cine ştie, se va găsi cândva un duşman, un creştin sau un prieten pierdut ca să spună: „Am greşit! chiar a iubit!”

 

E iarnă. Vine Crăciunul. Mă gândeam chiar acum câteva clipe dacă o să mai cumpăr un brad de Crăciun. Dacă mai am timp, bani sau dacă voi mai simţi ceva în jurul bradului. Şi încă răspunsurile mă frământă.
 

Prea multe minuni ni se intampla.

Voi le cereţi, voi nu ştiţi ce să faceţi apoi cu ele. Le dospiţi în inimă, după care le puneţi sub obroc. Ca să vă prefaceţi că nu le-aţi văzut. Of, popor ortodox, cine să-ţi mai înţeleagă firea. Sau neputinţa…

Mi-e dor de oamenii simpli. Care nu cer şi nu văd minuni. Acei “truditori” care se scoală în fiecare dimineaţă şi pornesc cu pas grăbit spre muncă, spre şcoli, spre viaţă. Bucurându-se de singura minune care trebuie aplaudată şi înţeleasă: VIAŢA! Pentru că, noi creştinii complicaţi, avizi de minuni, de performanţe duhovniceşti, de stări angelice, de punerea în lucru a canoanelor, am uitat să ne mai bucurăm de singurul mare dar al omului, cel mai scurt şi cel mai umil: VIAŢA!

Mă tem că nu o să fiu înţeles. Mă tem că în curând nu voi mai scrie. Mă tem că şi aceia care mă citesc o fac din ce în ce mai rar şi mai repede, cu implicaţii sufleteşti subiective, cu jumătate de suflet, cu “viaţa” lor. Mă tem că minunea de pe Dealului, de joi seara, adică aceea cu curgerea din Icoana Îndrumătoarea a lacrimilor Maicii Domnului, nu o să fie decât un bun subiect de “can-can”. A curs mir, bun, şi cei cu asta? A fost “mişto” şi atâta tot. Mai ne dăm vreo câteva zile “mari” cu Hristos, cu Maica Domnului şi cu “realizările” noastre… Căci, vrem nu vrem, siteurile ortodoxe au coborât ortodoxia la nivel de can-can duhovnicesc. Adică senzaţioanaluri, minuni, sfinţi celebri, moaşte pline de putere şi puţină, foarte puţină normalitate. Adică, un om care munceşte, se trezeşte de dimineaţă şi iubeşte de dragul iubirii… 
 

Lumea nu e rea.

Nici gândul, nici dorul şi nici această iarnă ciudată. Lumea e de fapt e un vis prelung şi fără de oprire. Un somn care se zbate leneş, între genele noastre obosite de prea puţină viaţă.

Lumea nu e nici măcar veselă. Iar tot ceea ce se vede cu ochiul liber a fi bucurie, e de fapt iluzia unei secunde, poftirea noastră copilărească de a crede că totuşi există frumos şi înălţare.
Dumnezeu e bun. Mereu bun, mereu cald şi mereu acelaşi. Cum l-am visat, cum l-am dorit, cum l-am aşteptat în nopţile de, copilrie, de vină şi de singurătate. Dumnezeu ca un fior, sau ca un opaiţ care ne dă mereu speranţe şi ne spune mereu că va veni.
Iar Dumnezeu nu e aşa cum îl vedeţi voi. Măcar de l-aţi vedea. Nu e nici o rază, nici o veşnică balanţă între bine şi rău şi nici un măcar un vifor de dreptate. El este Dumnezeu şi atâta tot. Bunicul care plânge pe umerii nepoţilor şi aşteaptă o clipă de iubire. Sau răspunsul la întrebarea: Voi când veţi veni la Mine?

A trecut bucuria zăpezilor? Sau poate dragostea noastră de frumos? Nu putem spune multe, dar putem crede multe. Nu avem argumente să nu iubim frumosul, dar putem să ne minţim că încă mai avem poftă de frumos. Of, lume tristă şi fără de frumos. Mi-e milă de neputinţa ta, aceea de a mai vedea ceva frumos în lume, în îngeri, poate chiar în fiecare om. Iată-mă, deci, scriind. Chiar cu riscul de a nu spune decât lucruri simple. Dar, un vers de la mine, cine ştie, poate fi mâine o aducere aminte că, undeva pe pământ, într-un colţ de lume întunecată, cândva, mai există un dor de frumos. Măcar atât! 
 
 
Catalin DUMITREAN 

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *