LOADING

Type to search

Să fie pace!

Ortodoxie si traire

Să fie pace!

Share

Pe undeva mă simt împăcat cu lumea. Dragostea creştinilor pe care îi întâlnesc în drumurile mele (of, uneori atât de lungi) mă determină să îmi duc munca mai departe.

De câte ori nu am vrut să renunţ! În ultimii ani am trăit mereu cu febră de conştiinţă, cu reproşurile tacite ale celor care au încercat naiv să-mi influenţeze viaţa şi să mă determine prin orice mijloc să renunţ la frumosul ce l-am susţinut.

Cenaclul Lumină Lină a fost opera lui Dumnezeu. Binecuvântare nu am luat de la oameni, de la familie, de la prieteni ( mai ales de la ei, nu). Binecuvântare mi-au dat doi mari părinţi: Părintele Nicodim Bujor şi Părintele Ioanichie de la Frăsinei. Suficient pentru mine. Insuficient pentru alţii? Nu ştiu… Eu cred însă că toți cei ce au credinţă adevărată se cutremură în faţa acestor două nume… Să fie pace!
 
Bine, bine, lirica pietistă a unor oameni (e adevărat, nu sunt mulţi) nu va înţelege niciodată „chestiile” astea mistice. Mereu mi se va spune: „Hai, e cazul să fii mai mare decât eşti, să te mai odihneşti, să faci rugăciuni, să stai cu enoriaşii, să taci, să nu mişti, să găseşti alt drum!” Iar astfel de zicale am auzit de peste un deceniu, de când am avut inspiraţia sau neinspiraţia de a deveni  un mic “profet” în cetatea mea. Dar, ca de fiecare dată, întreb: „Bine, dar voi ce-mi construiţi în LOC?” Gândiţi-vă totuşi cât de săracă ar fi arătat viaţa Sibiului ortodox fără 8 ani de „Flori de Pateric”, fără bisericile de pe Dealului sau de la T.B.C., fără serile duhovniceşti de luni, fără mânăstirile la care am pus şi eu „o piatră”, fără dragostea mea pentru voi, dintotdeauna… Fără Cenaclul Lumină Lină. Să fie pace!
Cei care cer tacit tăcerea cenaclului nu sunt decât cei care trăiesc „la suprafaţă”. Se ascund după câteva „fapte bune” săvârşite pe la nişte biserici şi după o pretinsă „grijă maternă” faţă de mine. Aiurea, îmi pare rău să zic aşa, dar ei sunt cei care mi-au dat boli, nelinişti, şi nu alţii… Căci, v-am spus de atâtea ori, dacă m-aţi fi iubit, m-aţi fi sprijinit până la capăt. Aţi fi fost acum lângă mine, fără intrigi şi bârfe care vă caracterizează credinţa. Aţi fi venit mâine la Dumbrăveni, m-aţi fi căutat la fiecare slujbă la care particip, v-aţi fi făcut „luntre şi punte” ca eu şi ideile mele să fie realizate. M-aţi fi făcut fericit. Dar, mă rog, asta e limita celor ce nu pot mai mult. Să fie pace!
 
 Acum mă simt şi eu în pace. Sunt calm, fericit, cânt, fac programe de viitor. Puţin, tot mai puţin, mă gândesc şi la cei ce nu au mizat pe credinţa şi fapta mea. Dar viaţa merge mai departe. Ciocenii au fost învierea mea. Şi a cenaclului. Acolo am înţeles ce înseamnă Cenaclul Lumină Lină. Oamenii aceia au venit la timp. Şi dragostea Părintelui Lazăr. Şi sinceritatea cuminte a domnului director Ciprian Olinici. Şi sutele de credincioşi care au spus a doua zi: „Nu credeam că o să mai trăim aşa ceva în viaţă!”
 Parcă nici noi nu mai eram cei de „acasă”. Parcă, în sfârşit, făceam şi noi ceva sublim. Şi, desigur că după afişarea imaginilor sugestive, pe internet, cu entuziasmul de la Cioceni, nu m-am aşteptat ca invidia să se transforme în iubire, ca gelozia să se preschimbe în smerenie şi nici ca cei „tăcuţi” să mai spună „ceva”, ca să curgă cu mesaje de bucurie. Deşi se cuvenea lucrul acesta….
 
Dar am înţeles că totuşi nici noi, nici alţii şi nici cei ce ne iubesc nu sunt „de capul lor”. Existăm din pronie divină şi din mila Maicii Domnului.  De aceea, mergem mai departe! Fie ce o fi! 
Să fie pace!
 
 
 
Aş vrea să scriu poeme la Putna sau la Alba,
 
O carte de iubire, profundă şi tenace,
 
Şi niciodată plânsul să-mi întrerupă treaba,
 
                                  Când eu cu osârdie, rostesc: Să fie pace!
 
 
Prin sate duc cenaclul, ca să evit războaie,
 
Scot miere din albine, nu snopi de simple ace,
 
De văd doi ochi în jale, genunchii mi se înmoaie,
 
Şi-un înger îmi şopteşte:  Să fie pace, pace!
 
 
 
Mai am un an de luptă, sau zece, sau o sută,
 
Prin suflet, însă, parcă, un clopot se desface,
 
În dangăte cu lacrimi de vise împrumută,
 
Iar când rămân cu mine, îmi cer: Să fie pace!
 
 
Şi mulţi veţi spune totuşi, că pot şi altă cale,
 
Că a cânta e bine, dar nu e rost de pace,
 
Văzându-mă, mai bine, un pustnic într-o vale,
 
Dar eu vă cer sensibil: Tăceţi, să fie pace!
 
Catalin DUMITREAN
 

 

 
Previous Article
Next Article

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *