LOADING

Type to search

Sa nu cerem prea mult lui Dumnezeu!

Ortodoxie si traire

Sa nu cerem prea mult lui Dumnezeu!

Share

Atâta dor simți uneori să dai de tihna unei rugăciuni alese. Cuvintele însă te învălmășesc, te cotropesc vrăjmașe. Gândurile se îmburuienează, ochii caută zadarnic scăpare. Relele te năpăstuiesc, veștile despre felurimea întâmplărilor te tulbură. Nu găsești nici timp și nici loc pentru liniștea sufletului. Până și bisericile zumzăie, clocotesc. De dincolo de aceste redute de har și lumină năvălesc înăuntru zgomotele orașului, scârțâitul chitarelor, răcnetele saltimbancilor, tobele și zdrăngănelele lăutarilor de pe la te miri ce festivități sau târgovețenii. E mare izbăvire să găsești o gaură de șarpe unde să-ți bagi preț de câteva clipe capul, să nu mai auzi nimic și pe nimeni.

 

Minune mai presus de toate minunile este să-L descoperi pe Dumnezeu. Câtă neputință și câtă sfărâmare ca să-L poți dobândi ?  Strigătul mut al sufletului se desface din taina lui ca să aprindă dorul după acest mare Dumnezeu al inimii. La rugăciune pare că totuși nu se întâmplă nimic, dar așteptările cugetului încă nu se sting. Mintea scotocește dovezi, ochii caută lămuriri, urechile stau țintuind cuvintele, apropiind șoapte, fremătând…

 

            Deasupra ființei noastre precare, contemplația își caută loc de ședere ca un turban ieșit din mărimile proprii, ca un al doilea cap adăugat nefiresc. Nimic… aproape nimic nu dă pas lămuritor căutării. E semn că pe Dumnezeu nu-l mulțumește câtuși de puțin ce morăresc mințile noastre la rugăciune; nu-l mângâie nicicum contemplația, infatuarea unui spirit subțire, analitic. Pe Dumnezeu îl interesează taina ta, durerea ta, suferința ta și felul în care tu îți asumi realitatea care te încojoară. Nu trebuie să-I spui multe ! Te știe. Te cunoaște.

 

            Interesului pentru semantica încremenită a vreunui discurs bine ales, pe care să i-L prezinți lui Dumnezeu în rugăciune, îi poate lua locul o tăcere la fel de lămuritoare. Teologia sintetizează formule, vorbăria multă creează însă limite restrictive. Există un soi de tehnologie a limbajului care atentează împotriva procesului de intenție. În misterul dialogului liturgic sunt sensuri care rămân nespuse, pentru că alminteri s-ar compromite chiar ceea ce este mai scump: mireasma lor inițiatică. Exegeza cultului trimite de cele mai multe ori la un liturgism lipsit de viață pentru că își propune să înfășoare în sine semnificațiile, strivindu-le. Liturghia nu se explică – se simte, se respiră, se adulmecă. Dacă pui acolo rațiune, e atât de complicat să urmărești totul…

 

Rămânem neatinși de logica timpilor liturgici ca să păzim împreună cu Hristos bucuria unor fapte de viață pe care, deși nu le putem explica deplin în cuvinte, le înțelegem cu inima. Altminteri ne insularizăm ritualic în individualități aglomerate sistemic după strânsoarea aceluiaș proiect globalist, impersonal, anonim. Refuzați de ecoul oricărui mister, ne vom asimila unei grămezi care își întinde devenirea spre anonimitatea unei împreună locuiri de prezențe fizice, timp în care suflarea ei de viață rătăcește abătută de gânduri. E ireal, nefiresc, inutil să te pierzi astfel în mulțime.

Dincolo de orice, dăinuie motivația, totuși. Vii la biserică! Faci asta pentru Dumnezeu, timp în care Dumnezeu știe că de fapt asta îți folosește doar ție și nu Lui. Dumnezeu nu are nevoie de nimic ca să rămână asemenea Sieși. Nu are nevoie nici de regretele noastre, nici de plânsul nostru, nici de laudele noastre. Toate acestea îți sunt de folos doar ție. El nu-i tiranul care trebuie îmblânzit din vorbe. El ți se dăruiește pur și simplu !

Rugăciunea noastră suferă invariabil de impresia că Dumnezeu dă ceva la schimb omului. Mulți își imaginează că pot cumpăra de la Dumnezeu bunăvoință, îndurare, bunăstare, fericire ! Greșit ! Dumnezeu nu dă nimic la schimb. Dumnezeu dăruiește. Adevărata rugăciune de cerere este aceea în care te smerești într-atât încât să ajungi la concluzia că nu meriți nimic, nu ai nici cea mai mică îndreptățire să poți primi ceva de la Dumnezeu. Doar gândul acesta ne curăță mintea de închipuirile doririlor.

 

Să ne încredințăm voii Tatălui cel de Sus, aceasta poate fi calea cea mai sigură și cea mai înțeleaptă. Să ajungi la conștiința de a spune: Doamne, fie voia Ta ! – aceasta este calea înțelepciunii.

 

Pentru aceasta nu-i nevoie neapărat de chipul unei contemplații subțiri, inteligibile. Finețurile oricărui discurs despre necesitatea cultului, justificarea noastră raportată la atotcunoașterea lui Dumnezeu, par simple jocuri de cuvinte. Când și perii capului îmi sunt numărați, eu încerc să-i spun lui Dumnezeu despre mine, ceva cel El nu ar cunoaște deplin? Amarnică iluzie. Și-atunci ce să fac ? Să stau înaintea Lui și ce să zic? Să tac ?!

 

            Frumos lucru este să stai de vorbă cu Dumnezeu. Pare a fi o chestiune temperamentală aceasta. Sunt oameni care reușesc. Există însă un prag pe care îl întâmpină orice muritor pe calea aceasta a destăinuirilor împreună cu Dumnezeu. Apostolii înșiși simțeau nevoia unui sfat lămuritor în privința aceasta. Așa au primit îndemnul rugăciunii căreia, după înălțimea demnității de Domn și Mântuitor, Fiul Tatălui Ceresc a rostit-o întâia oară.  Și ce frumos a spus: Tatăl nostru care ești în ceruri…

Atâta doar de-ar fi spus ar fi fost  de-ajuns…

 

            Să spunem – doar atât ne-ar fi de-ajuns. E un strigăt de dor. De restul se îngrijește Dumnezeu Însuși. Mântuitorul ne încredințează că pentru unii ca aceia care strigă către Tatăl, însuși Duhul Sfânt se roagă în suspine negrăite.

Să ne descotorosim de mulțimea cererilor cu și fără de folos. Să-l lăsăm pe Dumnezeu să lucreze așa cum știe El mai bine.

 

                Îți mulțumim, Doamne, pentru tot și pentru toate !

Lucian Grigore

 

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *