„Să nu ne răzbunaţi”

Iată un îndemn adresat posterităţii de martirii închisorilor comuniste; iată o rugăminte peste care picură lumânarea unei morţi martirice; iată simbolul candelei în care arde untdelemnul vindecător al rănilor trupeşti, dar mai ales al celor sufleteşti, candelă ţinută sus, pentru a privi la ea noi toţi, urmaşii lor, cu smerită închinare şi deplină reconoştinţă; iată „potirul” cu împărtăşania care veseleşte şi dă viaţă veşnică tuturor inimilor care iartă nedreptăţile îngăduite de Dumnezeu. Dar lângă toate acestea stă paharul plin cu ruşinea tăcerii şi nepăsării noastre, a celor chemaţi să pomenin în „parastasul” aducerilor aminte de suferinţele răbdate de martirii închisorilor de tristă amintire şi de justificată revoltă (nu răzbunare) tăcută sau strigată, în pilduitoarea lor jertfă. Să ne amintim de cuvintele Sf. Ap. Pavel scrise colosenilor: „Aduceţi-vă aminte de lanţurile mele” (Col.4,18). Ele au un ecou mustrător pentru toţi uitucii, de la care Bunul Dumnezeu încă mai aşteaptă „trezirea memoriei” şi vestirea acelor suferinţe.

Ştim, răzbunarea nu este a omului, ci a lui Dumnezeu. Aceasta a ştiut-o şi cel care ne-a rugat pe noi, în numele tuturor martirilor, să nu cădem în păcatul răzbunării lor.

Suferinţele şi îndemnurile mărturisitorilor de Dumnezeu, din afara şi din interiorul închisorilor comnuniste, răsplătite de Domnul Dumnezeu la vreme potrivită, au ceva în comun cu suferinţele urcuşului pe Golgota şi cu Predica Domnului Iisus Hristos, grăită lumii de pe Crucea înfiptă în tăria pământului, pentru zorii unei lumi mai bune, spălată de păcate şi restaurată prin Moartea şi Învierea Sa.

Acolo, în închisoare, mai mult decât oriunde, cei închişi au învăţat a muri creştineşte, trăindu-şi viaţa lor vremelnică cu demnitate, pentru a o câştiga pe cea veşnică, din mila şi îndurarea Domnului.

În locul pâinii pe care mai-marii zilei, de multe ori, refuzau să o dea celor închişi cu trupul, dar nu cu gândul şi cuvântul, Tatăl ceresc le-a dat lor o altă Pâine, nevăzută de ochii ce priveau „biruitori” peste „cioturile” puse sub lacăt, dincolo de zăbrelele lustruite, pe alocuri, de mâinile „harnice”, dar pătate (şi încă nespălate ) ale gardienilor. Ei mâncau o Pâine necunoscută celor ce-i păzeau, căci aceştia aveau mintea opacizată de înţelepciunea lumească şi puterea omenească, cu care ei se trufeau. Dar nici tăcerea, pe care cei interogaţi o socoteau mai bună decât toate cuvintele de apărare, chiar dacă erau pedepsiţi fără milă de slujitorii biruiţi de preaplinul unei uri demonice, nu era pe placul celor doritori de trădări neîntârziate, dar vrednice de plâns. Ei ştiau că numai tăcerea le este singurul prieten care nu-i va trăda niciodată, că este răspunsul cel mai bun dat soartei. Totuşi, ei aveau puterea de a nu tăcea, când era vorba de a mărturisi adevărul, pentru a nu fi complicii celor care ascund răul.

Slugarnicii regimului ateu nu puteau şti că acele cioturi păzite de ei cu „sfinţenie”, vor „odrăsli” chiar sub ochii lor orbi, devenind „lemnul verde”, pentru veşnicie, într-o altă împărăţie. Chinuitorii plătiţi nu cunoşteau bine nici „împărăţia de aici”, în care îşi chinueau chiar ale lor zile, şi nici pe cea neaccesibilă (ne)credinţtei lor. Faptul că „păzitorii” îi numeau „cioturi” pe cei păziţi, mă face să cred că mai degrabă aceia erau „putregaiul” şi chiar „morţii” unor „vremuri noi”, rânduite lor pentru comportări netrebnice şi „satisfacţii” vremelnice.

Strigătul de iertare al celor biruitori în suferinţă, sinonim cu rugămintea lor de a nu fi răzbunaţi, îşi are (şi azi) izvorul în iubirea, atât a prietenului neplătit (prietenia neplătită este cea credincioasă şi netrădătoare, cea plăcută şi roditoare), cât şi a vrăjmaşului „plătit” de stăpânul acestui veac. Cred că îndemnul celor întemniţaţi era ecoul mărturisit al cuvintelor Tatălui ceresc, privind „protecţia” dată lui Cain, ucigaşul fratelui său, Abel: „Voi pune semn asupra ta, ca tot cel care te va întâlni să nu te omoare” (cf.Fc 4,15). Nu ştim dacă refuzul răzbunării noastre poate şterge de pe chipul chinuitorilor frica asemănătoare cu aceea care îl chinuia pe Cain, grăind către Domnul Dumnezeu: „Pedeapsa mea este mai mare decât aş putea-o purta” (Fc.4,13). Oare cum şi-au încheiat viaţa „chinuitorii biruitori” ai celor ce trăiesc şi după moarte? Au avut la îndemână spălarea păcatelor printr-o căinţă sinceră şi pocăinţă deplină, de nu cumva au recurs la „spălarea pe mâini”, asemenea unui Pilat „nevinovat”.

Întemniţaţii se considerau mai degrabă ei „vinovaţi” de vinovăţia „torţionarilor de serviciu”, cărora le-au dat prilejul să-i chinuie, să-i batjocurească pentru credinţa şi mărturisirea Dumnezeului necunoscut de ei, pentru dreptatea în care ei credeau şi pe care o aşteptau. De aceea, ei au murit cu rugăciunea pe buze, cu iertarea în inimă şi cu nădejdea în dreptatea şi memoria lui Dumnezeu. Închisorile, pentru mulţi dintre „chiriaşii” lor, au devenit biserici, iar cântările psaltice şi rugăciunile de iertare şi mulţumire aduse Tatălui ceresc, au ţinut locul slujbelor sfinţitoare, pentru rugători şi ascultători.

Omul trăitor în sfinţenie, sfinţeşte şi locul în care el trăieşte. Mulţi dintre rugătorii creştini şi postitorii de bunăvoie ai celulelor umede şi întunecoase, cred eu, au ajuns acolo unde i s-a promis şi tâlharului de pe cruce: „ … asăzi vei fi cu Mine în rai” (Lc.23,43), căci şi aceştia au vorbit, în închisori, cu Domnul şi au crezut în El, precum acela, pe crucea pedepsirii pământeşti, dar a mântuirii dumnezeieşti. Şi în celula lor era o cruce, e drept, nevăzută de orbi, dar luminată de făclia credinţei lor în Hristos, făclie ce risipea întunericul fizic, vremelnic, născocit de mintea oamenilor fără Dumnezeu.

Vai cât de străin era pentru torţionarii comunişti îndemnul nou-testamentar: „Nu vă trufiţi în stăpânirea semenilor voştri, ci bucuraţi-vă în slujirea lor”! Biruinţa nu a fost a celor aflaţi în putere, ci a celor întăriţi şi încununaţi cu răbdare şi iertare.

Martirii închisorilor comuniste parcă ar vrea să ne îndemne pe noi, pe cei ce aflăm din cărţi despre suferinţele îndurate de ei, să ne rugăm pentru iertarea celor plătiţi să le facă rău, grăind aşa: „Pentru ei, torţionarii care tac Ne-nchinăm, că poate n-au ştiut ce fac” (din poezia „Celula zero, după” de Vasile Blănaru- Flamură).

Chinuiţii şi-au încheiat socotelile cu lumea de aici, având în minte şi pe buze cuvintele psalmistului: „Da, este răsplată pentru cel drept! Da, este Dumnezeu Care îi judecă pe ei (pe necredincioşi şi chinuitori) în viaţă!” (Ps.57,11). De aceea rugămintea lor este justificată şi acoperită de dreptatea lui Dumnezeu.

Sporeşte-ne, Doamne, memoria şi dă tărie verbului mărturisitor al Milei şi Dreptăţii Tale!

Iosif Badiu – Huedin