Salvarea noastra – Implinirea Voii lui Dumnezeu

A te lăsa în voia lui Dumnezeu, este dovada credincioșiei dar și a fidelității față de Dumnezeu și pronia Lui. A te lăsa în voia Lui înseamnă că ai înțeles că nu contează ceea ce crezi sau vrei tu, ci important este ceea ce Dumnezeu știe mai bine că trebuie să se întâmple. Datoria noastră este să facem ceea ce este cu putință la om și în toate să spunem: „Doamne eu mi-aș dori aceasta dar nu fie voia mea ci a Ta!”

Cristian Stavriu

Sfântul Igantie Briancianinov ne școlește pentru predarea voii (fie călugăr, fie mirean) pentru a putea pregusta din marile taine ale creștinismului:

Scopul vieții călugărești (creștinești) este acela de a cerceta voia lui Dumnezeu, a și-o însuși și a i se supune.
Viaţa monahală (și viața creștină,n.r.) constă esenţial în a ne tămădui voinţa noastră coruptă, a o uni cu voia lui Dumnezeu şi a o sfinţi prin această unire. In starea noastră de cădere, voinţa noastră se opune voii lui Dumnezeu. Din cauza orbirii sale şi a stării sale de ostilitate faţă de Dumnezeu, ea se străduieşte constant să reziste voii Lui.
Până ce eforturile ei vor reuşi, ea îl determină pe om să fie iritabil, nemulţumit, tulburat, trist, plictisit, cârtitor, hulitor şi disperat. A renunţa la voia proprie pentru a urma voii lui Dumnezeu înseamnă a renunţa la tine însuţi.
Lucrul acesta ni l-a poruncit Mântuitorul şi constituie o condiţie indispensabilă pentru mântuire şi pentru desăvârşirea creştină; această condiţie este atât de necesară încât dacă ea nu este împlinită, mântuirea este imposibilă şi, cu atât mai mult, desăvârşirea creştină. “Doamne, întru voia Ta, dat-ai frumuseţii mele putere”, zice proorocul (Ps. 29, 7).
Pentru a împlini voia lui Dumnezeu, mai întâi trebuie să o cunoşti. Numai prin această cunoaştere se poate renunţa la voia proprie coruptă şi o poţi tămădui prin voia lui Dumnezeu. Voia lui Dumnezeu este o taină divină. “Cele ale lui Dumnezeu, zice apostolul, nimeni nu le-a cunoscut decât Duhul lui Dumnezeu ” (l Cor. 22, 11).
La fel comunicarea voii lui Dumnezeu oamenilor nu se poate realiza decât prin intermediul Revelaţiei divine. Inspirat, David se ruga:
“învaţă-mă să fac voia Ta, că Tu eşti Dumnezeul meu. Duhul Tău cel bun să mă povăţuiască la pământul dreptăţii” (Ps. 142, 10).
“Deschide ochii mei şi voi cunoaşte minunile din legea Ta” (Ps. 118, 18).
“Să nu ascunzi de la mine poruncile Tale” (Ps. 118, 19).
Voia lui Dumnezeu i se descoperă omului în legea dumnezeiască. Dar ea ni s-a descoperit mai ales, cu o deosebită precizie şi în detaliu, prin Cuvântul lui Dumnezeu întrupat. Ca şi cunoştinţă supremă, ea este receptată prin credinţă. “Pentru că M-am coborât din cer, zice Domnul, nu ca să fac voia Mea, ci voia Celui care M-a trimis. Şi aceasta este voia Celui care M-a trimis, ca din tot ce Mi-a dat să nu pierd, ci să-l înviez în ziua cea de apoi. Că aceasta este voia Tatălui Meu, ca oricine vede pe Fiul şi crede în El să aibă viaţă veşnică şi Eu îl voi învia în ziua cea de apoi” (Ioan 6, 38-40).
“Pentru că Eu n-am vorbit de la Mine, ci Tatăl care M-a trimis, Acesta Mi-a poruncit ce să spun şi ce să vorbesc. Şi ştiu că porunca Lui este viaţa veşnică. Deci cele ce vorbesc Eu, precum Mi-a spus Mie Tatăl, aşa vorbesc” (Ioan 12, 49-50).

Studierea voii lui Dumnezeu este o sarcină plină de bucurie, plină de mângâiere duhovnicească.
Dar, în acelaşi timp, această sarcină este legată şi de mari supărări, de încercări şi de ispite; ea este nedespărţită de renunţarea la tine însuţi, de mortificarea firii căzute, de pierderea mântuitoare a sufletului nostru. Ea implică răstignirea omului nostru vechi (Cr. Gal. 5,”f24; Col. 3, 9-l0).
Ea cere să reduci la tăcere, să calci în picioare şi să distrugi orice înţelepciune trupească. “Să vă schimbaţi, zice apostolul, prin înnoirea minţii, ca să deosebiţi care este voia lui Dumnezeu, ce este bun şi plăcut şi desăvârşit” (Romani 12, 2).

Fiul lui Dumnezeu a descoperit voia lui Dumnezeu oamenilor într-o formă atât de categorică, şi a legat această descoperire de consecinţe atât de importante, încât Sfânta Scriptură îl numeşte “Descoperitorul lui Dumnezeu” (Cr. Ioan l, 18).
Cu alte cuvinte, el a dăruit omenirii descoperirea lui Dumnezeu cea mai completă pe care ea era în măsură să le primească; capabilă nu prin ea însăşi, ci prin acţiunea fecundă a harului divin. Acest înţeles îl au cuvintele Domnului: “Arătat-am numele Tău oamenilor (Ioan 17, 6). Şi le-am făcut cunoscut Nnmele Tău şi-L voi face cunoscut, ca iubirea cu care M-ai iubit Tu să fie în ei şi Eu în ei” (Ioan 17, 26).
Arătarea numelui Celui ce este mai presus de tot numele constituie cunoaşterea cea mai perfectă a Celui ce este mai presus de toată cunoaşterea. Cunoaşterea supremă ce rezultă din sfinţirea omului prin voia divină conduce la dragostea dumnezeiască, la unirea omului cu Dumnezeu.

† FĂRÂMITURILE OSPĂŢULUI † – SFÂNTUL IGNATIE BRIANCIANINOV
Editura Reîntregirea Alba Iulia 200