Săpânţa-Peri: un releu al harului

Intri – dinspre Sighet – în localitatea maramureşeană Săpânţa, un loc faimos în toată lumea pentru cimitirul său neconvenţional şi „vesel“. Despre această temă, promitem un material într-un număr viitor… Deocamdată căutăm mânăstirea Săpânţa-Peri, atraşi fiind de rumoarea creată în jurul acestei noi zidiri ortodoxe.
Din şoseaua principală drumul coteşte la stânga, urmând un indicator şi un râu învolburat, care curge paralel cu limba asfaltului. După ce treci de ultimele case, te afunzi într-un splendid parc dendrologic, format din stejari seculari şi din pini întunecaţi, de un colorit aproape mineral. Pe alocuri pare a fi un colţ de Rusie, o fărâmă de Optina sau de Soloveţ, pe de altă parte te-ai gândi la o nebănuită sihăstrie răsăriteană. Ajungi în faţa bisericii din lemn şi toate posibilele comparaţii le uiţi pe dată. Cu răsuflarea tăiată – lite­ralmente – cauţi în înaltul văzduhului crucea din vârful turlei. Ca o cătare de armă, ca un colimator care ţinteşte Cerul şi îngerii săi, crucea stă nemişcată, profilată pe albastrul capricios al unei ierni mofturoase. Mai târziu am aflat că, de fapt, crucea din vârful de 78 de metri ai celui mai înalt edificiu din lemn din Europa, nu are chiar acurateţea unui colimator, deoarece înregistrează un balans la vânturile puternice de circa 3 metri, la stânga şi la dreapta. Un ecart care îţi poate da fiori, gândintu-te cum a fost ridicată aceasta săgeată cutezătoare, acest turn Babel înduhovni­cit, care nu sfidează Cerul, ci îl apropie, trăgându-l parcă mai jos…

O poveste trasă la indigo…pe roata istoriei

Istoria locului are acelaşi tragism, dar şi aceeaşi ho­tărâre ca mai toate ctitoriile ortodoxe din Transilvania. Numele mânăstirii de la Peri se leagă de celebra fa­milie princiară a Dră­go­şeş­tilor. Această prezenţă vo­ievodală îndepărtată face ca în Maramureş, prin ex­tensie, copiii să fie numiţi „coconi“, aluzie directă la coconii domneşti ai Evului Mediu românesc. Astfel, primul ctitor consem­nat a fost Sas Vodă, iar „coconii“ săi, Balcu şi Drag, sunt cei omologaţi de istoria mântuirii ca fiind ctitori ai bisericii de piatră. Căci înainte vreme aici funcţiona o sihăstrie din lemn cu hramul „Sf. Arhanghel Mihail“, care era şi ocro­titorul familiei voievodale. Aşadar, ştim precis că la 13 august 1391, după ce mânăstirea a fost înzestrată cu bunuri şi terenuri, la cererea expresă a celor doi, aşezământul devine sta­vro­pighie patriarhală, cu drept de jurisdicţie asupra bisericilor din 8 ţinuturi. Începând din acele vremuri aici a funcţionat, timp de 312 ani, cu mici întreruperi, Episcopia Maramu­re­şu­lui. De aici, din acest loc, au păstorit zeci de vlădici ai Maramureşului şi Sătmarului asupra poporului dreptcredincios, lipit de munţii săi, de legea răsăriteană, de tradiţiile sale, de limba sa ciudată pentru ocupanţii vremelnici ai plaiurilor strămoşeşti.
Tot după această dată – 1391 – mânăstirea îşi dezvăluie harismele de focar al vieţii isihaste. Vrednicul de pomenire egumen Pahomie este cel care a susţinut acest tip de vieţuire; mai mult, acest călugăr exemplar a „exportat“ formula athonită şi la alte vetre de sihăstrie, mai vechi sau nou înfiinţate: Bârsana, Cuhea şi Biserica Albă.
Mânăstirea Peri a fost un centru de cultură pentru toţi românii din Transilvania. Aici a func­ţionat o şcoală de copişti, adică de artizani ai manuscriselor care, într-o vreme nesigură, păstrau învăţă­tu­ra de cre­din­ţă pe su­luri, pe perga­men­te, în vo­lu­me le­gate în scoar­ţe de piele. Tot aici s-au tra­dus – aten­ţie! – pen­tru prima oa­ră în lim­ba româ­nă Psaltirea, Evan­ghelia şi Faptele Apos­to­lilor. Ce dar mai de preţ pu­teau face moroşenii fraţilor lor de credinţă din celelalte ţinuturi româneşti?
Dar vine anul 1703, când mânăstirea este dis­trusă şi desfiinţată, în urma răscoalei anti­hab­sburgice conduse de ungurul Francisc Ra­koczi al II-lea. Locul este abandonat aproape 300 de ani, până când părintele Grigore Luţai din Săpânţa se gândeşte să o reînfiinţeze, după eliberarea reli­gi­oasă din 1989.

Un record, o aspiraţie

Astăzi, lo­cul arată cum se poa­­te ve­dea în ima­gini. Îşi aş­teap­­tă obştea de maici, care se va ridica în fi­nal la 150 de vie­ţu­itoare. Cât de­spre edi­ficiul în si­ne, putem con­­stata că un act de curaj, dar şi de mare cre­dinţă face ca re­cordul la înăl­ţi­me pentru o con­strucţie din lemn să fie con­semnat acum în­tr-o poiană mara­mureşea­nă. Acest fapt arată şi o nebănuită relaţie între moroşeni şi lemnul pădurilor lor, care le devine adăpost, căldură, unealtă, altar, instrument, cruce de mormânt. Astfel, civilizaţia lemnului a supravieţuit co­munismului, tranziţiei, jafului, tehnologizării, globalizării. Asta în­seamnă că veşnic inima omului va vibra cumva în interiorul acestui spa­ţiu viu (lemnul moare definitiv abia după 500 de ani!), din care renaşte permanent credinţa noastră. „Cocun“-ul de lemn adăpos­teşte coconii neamului şi ai cre­dinţei, şi aşa înaintăm prin veac: cu viii, cu morţii, cu lemnul cântător transformat în altar, în prestol. Tot astfel, putem spune că turla Mânăstirii Peri este cuiul în care stă bine agăţată harta duhov­ni­cească a Ro­mâniei…