LOADING

Type to search

Scânteia din cenuşa amăgirii

Ortodoxie si traire

Scânteia din cenuşa amăgirii

Share

Cea dintâi amăgire demonică a suferit-o omul, din partea diavolului, în grădina Edenului (raiul pământesc),  locul de părtăşie, în dragostea comuniunii sfinte, a lui Dumnezeu cu Adam şi Eva.

 Deşi pedeapsa călcării poruncii de către protopărinţii noştri a fost moartea, Bunul şi Milostivul Dumnezeu a lăsat, totuşi, o scânteie divină în “cenuşa” amăgirii edenice. Domnul a ascuns-o de ochii amăgitorului în inima omului, acolo unde acela nu o va putea vedea niciodată. Bucuria diavolulu, că l-a biruit pe om, aici pe pământ, va fi de scurtă durată, comparativ cu veşnica-i pedeapsă primită de la Dumnezeu, pe Care nu L-a putut convinge de “buna lui intenţie”şi de “nevinovata-i” pretenţie luciferică.(vezi “întreita ispitire a Mântuitorului – Lc.4,3-12). Domnul Dumnezeu nu a întârziat să rostească asupra sa pedeapsa meritată pentru amăgirea Evei, zicând şarpelui: “…aceasta (prin Cel născut din ea) îţi va zdrobi capul, iar tu îi vei înţepa călcâiul” (Fc.3,15). S-a hotărât, astfel, moartea veşnică a celui ce a vrut să-i fure omului sfinţenia şi veşnicia vieţii primite în dar de la Domnul şi Ziditorul lui.

“Hoţia” diavolului n-a rămas nedescoperită (şi nici nepedepsită), iar “bunurile” furate de el au fost răscumpărate de către “Mielul lui Dumnezeu, Care a venit în lume să ridice păcatul lumii” (In.1,29).

 Domnul ştia dintru început că acea scânteie dumnezeiască este chiar ceea ce îi lipsea omului căzut sub povara “plăţii păcatului”, de aceea i-a lăsat-o, ca prin ea, celui ce caută, să-i fie luminată cărarea către Împărăţia cerurilor.

 Focul sfinţeniei, primită în dar de primul om făcut de mâna lui Dumnezeu, s-a stins prin păcătuire, dar a rămas, totuşi, o mică scânteie divină, în măsură să aprindă îndată alt foc, pe  cel al dorului după Dumnezeu, pentru că focul Iubrii divine pentru cununa creaţiei Sale nu se va stinge niciodată.

În iconomia mântuirii omului, Domnul Dumnezeu i-a dat acestuia şansa “reabilitării” sale tocmai în  ”miraculoasa” scânteie lăsată în sufletul lui să lucreze nădejdea împăcării cu Tatăl, ca, atunci când Tatăl Îşi va timite Fiul pe pământ, la plinirea vremii,  “tot omul să creadă în El şi să aibă viaţă veşnică”.  

Tainica scânteie reprezintă “steaua luminoasă” prin care omul este călăuzit către Creatorul său, (asemenea magilor, către “Pruncul de curând născut”), chiar dacă starea de păcătoşenie în care se află el îl îndepărtează, vremelnic, de Cel Căruia I-a greşit. Noi ştim din Sfânta Scriptură că nu Dumnezeu S-a ascuns de Adam, ci Adam şi Eva s-au socotit nevrednici de a sta în faţa Domnului. S-au ruşinat de El şi le-a fost teamă văzându-se goi, dezbrăcaţi de aura sfinţeniei şi cu sabia morţii deasupra capului. Au uitat de porunca Domnului, pentru că au fost încântaţi mai mult de promisiunea şarpelui, pe care au socotit-o credibilă tocmai prin proverbiala ei minciună: “Nu, nu veţi muri! … vi se vor deschide ochii şi veţi fi ca Dumnezeu,  cunoscând binele şi răul” (Fc.3,4-5).

 “Tatăl minciunii” n-a vrut să spună adevărul, nici atunci, şi nu-l va spune nici după aceea. Căderea lui din cer, “ca un fulger”,  adevereşte că-i place înşelăciunea ce se vede chiar în linia frântă a căderii sale.  Diavolul a ispitit-o pe Eva pentru că a vrut să lovească în viaţă, Eva fiind maica vieţii.

 Da, protopărinţilor noştri li “s-au deschis ochii”, dar ei au văzut numai suferinţă şi tristete, lipsiţi fiind, în deplina lor libertate, de fericirea dăruită. Au cunoscut moartea sufletească şi au văzut prăpastia morţii trupeşti, de care se apropiau tot mai mult, pe măsură ce cronometrul Domnului “consuma” nemilos din durata unei vieţi rămasă fără  veşnicie, şi fără pace şi bucurie.

Adam şi Eva au fost căutaţi de Dumnezeu, şi nici nu I-a fost greu să-i găsească, deoarece chiar ei L-au ajutat, răspunzând cu durere şi ruşine întrebării Sale: “Am auzit glasul Tău în rai şi m-am temut, căci sunt gol, şi m-am ascuns” (Fc.3,10). Întrebarea Domnului: “Adame, unde eşti?” (Fc.3,9) ne este pusă şi nouă, azi, puţin sub o altă formă (aluzie la “fiul pierdut”) : “Fiule, unde te duci?”.  Această căutare a lui Adam (şi a noastră) este un semn bun pentru toţi păcătoşii lumii privind dorita împăcăre a Domnului Păcii cu omul.

Rostirea pedepsei dumnezeieşti, dată divolului pentru amăgirea din Eden, a adus omului  încredinţarea că Domnul Dumnezeu nu-Şi ia darul înapoi, chiar dacă Şi-l retrage temporar. E drept, preţul darului rămâne Jertfa Răscumpărătoare a Fiului Său şi credinţa omului în Cel prin Care el este scăpat din robia morţii veşnice, putând  ajunge din nou în starea sfinţeniei dintru început. Psalmistul David zice: “Adânc pe adânc caută”, adică adâncul omului caută adâncul lui Dumnezeu.

Scânteia divină nu are pentru toţi oamenii aceeaşi putere de a le lumina cărarea către Bunul Dumnezeu. Primii doi fii ai lui Adam, Cain şi Abel, sunt o mărturie grăitoare în acest sens. Abel era iubit de Dumnezeu, pentru că prin jertfele sale el a căutat spre faţa Domnului, cinstindu-L “din cele întâi-născute ale oilor sale şi din grăsimea lor …” (Fc.4,4).

 Dumnezeu a lăsat acea scânteie să lumineze pe tot omul, dar a lăsat şi libertatea omului de a o stinge. Cain, şi mulţi alţii după el, au “aruncat” puţină apă din preaplinul paharului neascultării şi al invidiei lor peste scânteia care, parcă, îi supăra cu lumina ei, căci le lumina faptele cele rele, pe care şi le-ar fi dorit ascunse, nevăzute nici chiar de Domnul.

 Cain “s-a întristat tare şi faţa lui era posomorâtă, văzând că spre darurile lui Domnul n-a căutat” (cf.Fc.4,5). În acea stare a lui, soră cu deznădejdea, Cain s-a gândit la o soluţie “salvatoare”. El s-a înfrăţit cu diavolul, trimiţându-şi fratele pe “lumea cealaltă”, dar “glasul sângelui fratelui său striga către Domnul din pământ” (Fc.4,10), cerând răzbunare.  Ba, mai mult, Cain L-a şi minţit pe Dumnezeu, zicând: “Nu ştiu unde este fratele meu, Abel; nu sunt eu păzitorul lui” (cf.Fc.4,9). Crima săvârşită de Cain a adus cu sine prima moarte trupească, cea a lui Abel, care a fost provocată de moartea duhovnicească a celui rămas viu cu trupul, pentru o vreme hotărâtă şi ştiută numai de Dumnezeu. Ea, crima, a avut ca suport demonic ura şi invidia, care, lăsate în voia lor, au supărat pe Bunul Dumnezeu, prin cel dintâi fratricid din lume.  Sf. Evanghelist Ioan scrie în cea dintâi Epistolă Sobornicească a sa: “Cel care urăşte pe fratele său este în întuneric şi umblă în întuneric şi nu ştie încotro se duce, pentru că întunericul a orbit ochii lui” (1In.2,11). Cine ascunde lumina scânteii divine, iubeşte întunericul şi trăieşte în el. Grăitoare este în acest sens sentinţa dumnezeiască dată lui Cain: “… zbuciumat şi fugar vei fi tu pe pământ” (Fc.4,12).

Toate convertirile se fac prin “activarea” scânteii divine (ştim noi Cine Se apleacă asupra scânteii, suflând peste ea), dând, astfel, la o parte “cenuşa” necunoaşterii proniei divine şi lăsând cale liberă împlinirii dorinţei Domnului ca “nimeni să nu piară, ci să trăiască prin credinţa în Mântuitorul Iisus Hristos”.

Cea mai reprezentativă convertire este cea consemnată în Noul Testament, privindu-l pe prigonitorul Saul din Tarsul Ciliciei, devenit Sf Ap.Pavel, cel ce a uimit lumea creştină cu uriaşa sa personalitate. Saul prigonea Biserica lui Hristos, fiind convins că slujeşte lui Dumnezeu.

Convertirea lui Saul, contemporană cu Sfinţii Apostoli ai Domnului Iisus Hristos, este relatată de Sf. Evanghelist Luca, în Cartea “Faptele Apostolilor”, şi completată cu mărturisirile proprii privind uimitoarea minune pe care au văzut-o el şi însoţitorii lui, în drumul lor spre Damasc: “O lumină ca de fulger, coborâtă din cer, l-a învăluit pe Saul, chiar în miezul zilei”. Această lumină avea să dea scânteii sale divine o altă putere de strălucire, într-un alt registru, în cel hristic. În “confruntarea” dintre lumina interioară a scânteii divine, de care se bucura cu o nevinovăţie părelnică, şi “Lumina din cer”, a biruit aceasta din urmă, biruinţă precedată de o întrebare mustrătoare: “Saule, Saule, de ce Mă prigoneşti?” (F.A.9,4). Dar întrebarea lui Saul: “Cine eşti, Doamne?” adevereşte că el intuia Cine este Cel Care îl “cerceta”. Acesta a fost momentul crucial al vieţii sale, căci a devenit “nebun pentru Hristos, chemat de El apostol, şi ales spre vestirea Evangheliei mântuitoare.

Te rugăm, Doamne, ieşi degrab` şi înaintea noastră, pe “drumul rătăcirii” noastre, şi ne arată cărarea spre Împărăţia cerurilor, şi ne dă putere de a trăi în căinţă ascunsă şi pocăinţă la vedere!

 

                                                                                                                          Iosif Badiu

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *