Aşa cum ne punem problema continuării „Liturghie după Liturghie” suntem îndreptăţiţi să ne întrebăm dacă se poate vorbi despre o „Şcoală după Şcoală”. Frecvenţa ştirilor ce au ca subiect „Şcoala” e uneori împovărătoare şi de cele mai multe cu un substrat pesimist. Că vrem sau nu vrem „clasă de reflexie”, că e potrivită sau nu „clasa pregătitoare”, că vor fi sau nu titularizările la dispoziţia directorului, că vor „ameţi” sau nu profesorii de la număratul absenţelor etc. Toate acestea ocupă ore întregi pe micile ecrane, aducând în faţa telespectatorilor oameni de toate categoriile, pricepuţi la toate, însă toţi cu un numitor comun: atingerea interesului personal şi de grup. Or, în această goană nebună după voturile de anul viitor se scapă din vedere o problemă extrem de gravă: prezenţa minorilor în baruri. Şi totuşi, mai sunt şi altfel de ştiri! Cu o lună în urmă, la TV era prezentat cazul unei grădiniţe ce îşi împărţea curtea cu terasa unui bar local. Ea a trecut neobservată, nimeni nu s-a sesizat, nimeni nu a organizat Talk show-uri pe temă, întrucât, probabil li se părea lipsit de imortanţă: o grădiniţă lângu-n bar?! De fapt ştirea n-a fost decât o mică frântură dintr-o realitate mult mai dură asupra căreia aş dori să ne oprim.
Consumul de alcool în rândul minorilor a crescut alarmant în ultimul deceniu. Un simplu click pe www.espad.org ne ajută la conturarea unei imagini cât mai conforme cu realitatea. Începând cu 1991 legislaţia pe temă s-a înmulţit şi înăsprit, însă cazurile de comă la copii şi adolescenţi au crescut fără ca vinovaţii să fie depistaţi şi traşi cu adevărat la răspundere. În fapt aici apare şi o dilemă: cine este responsabil pentru asemenea nenorociri? Legislaţie avem; şcoala promovează valorile educative; ONG urile spun şi ele ceva; Biserica a luat şi ia atitudine prin predicile duminicale şi prin cateheze îndeamnând la rugăciune şi cumpătare. Aşadar, pare că toate lumea îşi face treaba. Şi atunci ne întrebăm, cât se poate de legitim, care este cauza acestor comportamente? De ce, totuşi, copiii sunt tentaţi să consume alcool, să fumeze sau să se drogheze? Se spune că pe copil, cum îl creşti, aşa îl ai. Şi în parte este adevărat. În urmă cu două săptămâni am fost într-o şcoală din apropierea Clujului ce poartă nume de sfânt şi unde populaţia majoritară este romă şi fără ocupaţii. Şcoala numără cu puţin peste 150 de copii. Chipurile lor triste, încercănate şi obosite înainte de vreme, ca să nu mai vorbim de vestimentaţie, m-au făcut să întreb profesorii despre climatul socio-religios al localităţii. Din nefericire, aşa cum spuneam, părinţii nu aveau locuri de muncă stabile, erau şomeri majoritatea sau lucrau sezonier. Dar pentru ca situaţia lor să fie dramatică cu adevărat mulţi aveau probleme cu alcoolul. Într-o astfel de situaţie era greu de crezut că educaţia de la şcoală era continuată fericit şi în familie. Ba mai mult, unii dintre copii după ce ieşeau de la şcoală în loc să meargă acasă, să mănânce, să se odihnească sau să-şi facă temele se alăturau părinţilor ce-şi înecau amarul la crâşma din sat. Iată pe scurt o realitate, nu o ficţiune şi care impune o întrebare de bun simţ: ce se va întâmpla cu aceşti copii?
Un sumar exerciţiu de imaginaţie ne va ajuta să-i proiectăm pe aceşti copii peste ani. Dacă prezenţa copilului în Biserică, nu-ţi garantează dar îţi oferă toate ingredientele formării unui caracter sănătos al copilului creştin, „Barul” nu-ţi garantează dar îţi oferă toate ingredientele formării unui ratat. „Şcoala de după şcoală” e de un impact mult mai puternic şi foloseşte tehnici mult mai „rodnice” pentru formarea copilului. Să nu uităm că într-un astfel de cadru se consumă alcool cu nemiluita. Nu se teoretizează, ci se practică. Aceasta pe fondul unor discuţii, adesea triviale, şi pe fondul muzical al unui canal de manele cu versuri deocheate. Unde mai punem că ajunşi odată acasă şi având „tupeul” să ceară mâncare sunt bătuţi sau ignoraţi întrucât ultimii bani au fost consumaţi pe alcool. Imaginea se apropie de romanele lui Charles Dickens sau Victor Hugo. Puţin mai este ca aceşti copii să fie exploataţi. Aşadar ce se poate întâmpla cu aceşti copii? E simplu. Majoritatea sunt delincvenţii de mâine sau chiar de astăzi. Sunt cei care vor constitui o nouă generaţie de alcoolici, drogaţi şi inadaptaţi social. În consecinţă ne întrebăm, deloc retoric: oare nu vom da seama înaintea lui Dumnezeu pentru eşecul acestor copii? Oare cine este salvarea lor?
Programele sociale sunt susţinute şi nu prea de stat, iar în unele cazuri asistenţii sociali sunt acolo doar cu numele. Şi totuşi nu cred că banii ar fi rezolvarea absolută, doar sunt şi copii din familii înstărite care se confruntă cu acelaşi tip de dependenţe. Credem că înainte de orice acest grup ar avea nevoie, la fel ca părinţii lor de puţină afecţiune, omenie şi un altfel de educaţie. Au nevoie de implicarea noastră directă, de asistarea lor din partea întregii comunităţi. Biserica le poate oferi ceea ce nimeni nu poate. Credeţi că ar fi nepotrivit ca oamenii Bisericii să gândească nişte campanii, urmate de programe de asistare a copiilor cu asemenea probleme? Credeţi că ar fi nesatisfăcător pentru un profesor de religie să insiste mai mult pe educaţia unui astfel de copil în „detrimentul” aparent al celorlalţi? Oare n-ar trebui să ieşim în întâmpinarea lor şi să le deschidem porţile bisericilor pentru a le închide cele ale barurilor? Dumnezeu cunoaşte cu siguranţă calea, dar noi avem datoria să ne aducem aminte că suntem meniţi celor „bolnavi” şi nu celor sănătoşi, întrucât „Adevărat zic vouă: Întrucât nu aţi făcut unuia dintre aceşti prea mici, nici Mie nu Mi-aţi făcut” (Mt. 26, 45).
