LOADING

Type to search

Ortodoxie si traire

Scrisori pentru ceasul morţii

Share

Iubirea de aproapele este întotdeauna incompletă, primeşte-o atâta câtă este. Dacă iubirea lui are fidelitatea, dar îi lipseşte însăşi substanţa iubirii, dorind să conducă şi să poruncească orice respiraţie a vieţii tale, încearcă să nu te sufoci, ci preţuieşte darul pe care îl conţine. Dacă ar cocheta neglijent cu orice femeie, sau chiar cu una singură, probabil s-ar purta dintr-o dată cu tine mai frumos, mai puţin exigent, dar n-ai fi mai fericită. Căci eleganţa comportării lui ar conţine sărutul lui Iuda, din care fidelitatea lipseşte. Şi iubirea ar fi încă mai golită de sensul ei.

Nu-i judeca grija faţă de copilul nedorit, născut împotriva voinţei lui. Poate că şi acum îţi cere să te lepezi de el, să-l încui în casă şi să nu-l plimbi în parc, căci pasă-mi-te, se răpesc copiii. Da, privirea ta nu dovedeşte să alerge pe urma copilului, dar el are înger păzitor, are rugăciunea ta care nu se întrerupe nici o clipă. Mai bine spune-i bărbatului să nu se mai lase speriat de tot ce citeşte pe site-uri şi să asculte Heruvicul: lasă grija ta uitată! Această cântare mie mi-a schimbat viaţa. O femeie îmi povestea cum, la un moment dat, toate problemele ei s-au rezolvat, dar nu putea fi fericită, fiindcă sufletul ei continua să se îngrijoreze. Ce nu-i în regulă cu mine? îşi frângea ea mâinile. Nu asculţi cu atenţie Heruvicul, i-am spus, uimindu-mă singură de fermitatea vocii mele.

Atâta lume suferă de o îngrijorare indusă, care îi urâţeşte viaţa. Dacă scapi de starea asta se eliberează atâta bucurie! Într-o zi, impresionată de un bătrân savant care nu mai putea ţine creionul, cum o făcuse toată viaţa lui, m-am transpus atât de intens în ceea ce pierduse, încât m-am trezit compunându-mi scrisori pentru ceasul morţii:

Cui decât Ţie aş vrea să pot şopti atunci, când lănţişoarele de aur dintre gând şi glas se vor fi rupt?!

Da, te iubesc, chiar în ceasul agoniei mele, al supremei tulburări, în care viaţa se încheie. Nu mi-e teamă decât că inima, oprindu-se, nu va bate destul de armonios sentimentul cu care Te aştept, Mire al meu.

Mi-ai vestit de câteva ori, ai călcat pe inima mea tot mai apăsat, apoi te-ai retras, Înger al ultimei răsuflări. Şi pe tine te iubesc, pentru tandreţea ta, pentru răbdarea cu care mă pregăteşti. Vreau să nu mă tem atât de tare, încât rugăciunea să-mi amuţească. Vreau să-mi alegi pe cineva din preajmă, care să mi-o continuie, în Clipa Aceea. Curgerea ei mai departe îmi va da pacea începutului de amurg prin care sunt nevoită să trec, ca să ajung la Mire. Chiar dacă aud foşnete şi păsări de noapte ţipând, în pădurea de la marginea vieţii, întăreşte-mă să merg mai departe, să găsesc cărarea cu pârleaz, prin care a trecut mama mea, murind cu surâs. Dacă ar fi fost cine să mi-l explice, starea mea de orfan n-ar fi fost un complex, o chinuitoare tristeţe.

Te rog, Îngere psihopomp, să nu mă menajezi, nearătându-mi-te. Spulberă cu lumina ta toate negurile necăitelor păcate. Nu mă lăsa să lenevesc în patul agoniei mele, învaţă-mă zborul gândului desprins de trup şi de griji. Oare am cântat îndeajuns Heruvicul, ca să-l ştiu cât de cât?!

Mă întăreşte o înţelepciune a părintelui Arsenie Boca: „Caci Duhul Sfant se roaga pentru noi cu suspine negraite, cand graiul si mintea raman neputincioase.”

Elena FRANDEȘ

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Next Up