SERAFIM ROSE, CARTEA FACERII, CREAREA LUMII ŞI OMUL ÎNCEPUTURILOR (Ed. Sophia, 2001)

In modelul evoluţionist de gândire nu mai este nevoie şi nici loc pentru 
supranatural. Pământul nu a fost creat, ci a evoluat. Tot aşa s-a întâmplat şi 
cu animalele şi plantele care îl locuiesc, inclusiv cu noi, oamenii -minte şi 
suflet, creier şi trup. La fel s-a întâmplat şi cu religia.

Omul evoluţionist nu mai poate scăpa de singurătate în braţele întruchipării unui tată divinizat pe care el însuşi 1-a creat, nici să mai fugă de 
responsabilitatea luării unor decizii adăpostindu-se sub umbrela Autorităţii 
Divine, nici să se eschiveze de la greaua sarcină de a da faţă cu problemele 
sale prezente şi de la planificarea viitorului său.

Pe scurt, triumful darwinismului implica moartea lui Dumnezeu, pregătind 
înlocuirea religiei biblice cu o nouă credinţă întemeiată pe naturalismul evoluţionist. Noua credinţă urma să devină temei nu doar al ştiinţei, ci şi al guvernării, legii şi moralei. Urma să fie filosofia religioasă oficială a modernităţii.

Nu există nici o problemă a vremurilor noastre tulburi care să nu-şi 
poată afla rezolvarea printr-o atentă şi evlavioasă citire a Sfinţilor Părinţi: 
fie că e vorba de probleme filosofice complicate precum «evoluţia», sau 
de chestiuni morale concrete precum avortul, euthanasia şi «controlul 
naşterilor»… în toate aceste probleme, Sfinţii Părinţi şi Părinţii noştri în viaţă care urmează lor ne sunt cei mai siguri călăuzitori.


Ce vrea să însemne că mai întâi a fost cerul şi apoi pământul, întâi 
acoperişul şi apoi temelia? Dumnezeu nu se supune trebuinţelor fireşti; 
El nu e supus legilor meseriei. Voia lui Dumnezeu este ziditorul şi 
făuritorul firii şi al meşteşugului şi a tot ce fiinţează.

Nu putea oare dreapta Lui cea atotputernică şi nesfârşita Lui înţelepciune să aducă la fiinţare pe toate şi într-o singură zi ? Dar ce spun eu o 
singură zi ? Putea să le aducă într-o clipită ! Dar pentru că Dumnezeu n-a 
adus la fiinţare pentru trebuinţa Lui nimic din cele ce sunt – căci El n-are 
nevoie de nimic, fiind desăvârşit, ci a făcut totul din pricina iubirii Sale de 
oameni şi a bunătăţii Lui – pentru aceea le creează treptat, iar prin gura 
fericitului proroc ne învaţă lămurit despre cele ce s-au făcut, pentru ca, 
ştiindu-le bine, să nu cădem în greşalele celor ce judecă mânaţi de gânduri 
omeneşti. 

Dumnezeu este făcătorul luminii, iar locul şi pricina întunericului 
este lumea. Insă bunul Făcător a rostit cuvântul «lumină» ca să poată
descoperi lumea, pătrunzând-o cu strălucire, şi astfel s-o facă frumoasă la 
înfăţişare. Deci dintr-o dată văzduhul s-a făcut strălucitor, iar întunericul 
s-a dat cu spaimă înapoi de la neobişnuita strălucire. Strălucirea luminii 
ce a pătruns dintr-o dată întregul univers a copleşit întunericul, 
scufundându-l parcă în adânc.

Priveşte mai întâi la tăria cerului care a fost făcută înaintea soarelui; 
priveşte mai întâi la pământul care a început a se vedea şi era tocmit încă
mai înainte ca soarele să se ivească; priveşte la verdeaţa pământului care a 
fost mai înainte de lumina soarelui. Rugii de mure au fost mai înainte de 
soare; firul ierbii e mai bătrân ca luna. Aşadar, nu socoti drept zeu acel lucru 
ale cărui daruri date de Dumnezeu se văd a fi mai preţioase. Trecuseră trei 
zile; în vremea aceasta nimeni nu s-a îngrijit de soare totuşi strălucirea 
luminii se vădea pretutindeni. Căci şi ziua îşi are lumina ei, care şi ea a fost 
mai înainte de soare.

Dumnezeu nu le-a creat pe toate numai pentru trebuinţa noastră, ci şi 
pentru dărnicia Lui, ca noi, văzând bogăţia nespusă a făpturilor Lui, să ne 
uimim de puterea Ziditorului şi să putem şti că toate acestea au fost aduse la 
fiinţare cu o înţelepciune şi bunătate nespusă, spre cinstirea omului ce avea 
să fie făcut.

Să slăvim pe Marele Meşter al celor făcute cu înţelepciune şi măiestrie. Din 
frumuseţea celor văzute să înţelegem pe Cel care e mai presus de frumuseţe, 
iar din măreţia celor ce cad sub simţurile noastre şi din trupurile acestea 
mărginite din lume să ne ducem cu mintea la Cel nemărginit, la Cel mai 
presus de măreţie, care întrece toată mintea cu mulţimea puterii Sale. E drept, 
nu cunoaştem natura existenţelor; dar este atât de minunat cât ne cade sub 
simţuri, încât mintea cea mai ascuţită se vădeşte a fi neputincioasă în faţa 
celei mai mici făpturi din lume, fie pentru a o descrie cum se cuvine, fie 
pentru a da laudă cuvenită Ziditorului.

Sufletul este suflarea lui Dumnezeu, şi, deşi este ceresc, îndură a fi 
amestecat cu ceea ce este din ţărână. E o lumină închisă într-o peşteră, 
însă dumnezeiască şi de nestins… Cuvântul a grăit, şi luând o parte din 
nou-ziditul pământ, cu nemuritoarele Sale mâini a plăsmuit chipul meu şi 
i-a împărtăşit viaţa Sa; căci a trimis în el Duhul, care e raza nevăzutei 
dumnezeiri.

O izbitoare experiere a Raiului se găseşte în Viaţa Sfântului Andrei cel 
Nebun pentru Hristos din Constantinopol (sec. IX). Trăirea lui a fost descrisă
chiar cu cuvintele Sfântului, de către prietenul său, Nichifor:

„Odată, într-o iarnă cumplită, când Sfântul Andrei zăcea pe o uliţă din 
cetate îngheţat şi aproape mort, a simţit dintr-o dată o căldură în lăuntrul 
său şi a văzut un tânăr cu faţa strălucind ca soarele, care 1-a dus în Rai şi în 
al treilea cer. «Cu voia lui Dumnezeu, am rămas vreme de două săptămâni 
într-o dulce vedenie… M-am văzut într-un strălucit şi minunat Rai… în 
minte şi în suflet mă uimeam de negrăita frumuseţe a Raiului lui Dumnezeu 
şi mă îndulceam primblându-mă prin el. Erau acolo mulţime de grădini, 
pline de copaci ce îşi clătinau creştetul, desfătându-mi ochii, iar din 
ramurile lor ieşea o mireasmă puternică… Frumuseţea copacilor nu se putea 
asemui cu nici un copac pământesc…In grădinile acelea erau nenumărate 
păsări cu aripi aurii, albe ca neaua şi de felurite culori. Ele şedeau pe 
crengile copacilor Raiului, cântând aşa de minunat, că din dulceaţa 
cântării lor mi-am ieşit din sine-mi.»

Să-l lucreze. Ce anume lipsea în Rai ? Şi de-ar fi fost trebuinţă de lucrător, unde era plugul ? «Lucrul» lui Dumnezeu însemna lucrarea şi ţinerea 
poruncilor lui Dumnezeu, însemna a rămâne credincios poruncilor… La fel 
cum a crede în Dumnezeu este lucrul lui Dumnezeu (Ioan 6, 29), tot lucru era 
şi a crede poruncii că, dacă ar fi atins [pomul oprit], ar fi murit, iar de nu l-ar 
fi atins, ar fi trăit. Lucrul era ţinerea cuvintelor duhovniceşti… Să-l lucreze şi 
să-l păzească, se zice. De cine să-l păzească ? Nu erau tâlhari, nici trecători, 
nici vreun răuvoitor. De cine dar să-l păzească ? Să-l păzească de sine însuşi; 
nu să-l piardă prin călcarea poruncii; să păzească Raiul pentru sine, ţinând 
poruncile.

Adam a fost făcut a fi de nevătămat de lucrarea oricăreia dintre stihiile 
zidite de Dumnezeu în asemenea măsură, încât nici apa nu-1 putea îneca, nici 
focul nu-1 putea arde, nici pământul nu-1 putea înghiţi în adâncurile sale, nici 
văzduhul nu-1 putea vătăma cu vreo lucrare oarecare. 

Pricina pizmuirii era fericirea omului aşezat în Rai, că
nu a putut suferi diavolul bunătăţile primite de om. Pizma i s-a stârnit 
fiindcă omul, deşi plăsmuit din tină, ales a fost a fi locuitor Raiului. 
Diavolul a început a cugeta că omul, făptură de rând, avea totuşi nădejde de 
viaţă veşnică, pe când el, făptură cu mai înaltă fire, a căzut, făcându-se 
părtaş vieţii celei lumeşti.

Nu mâncarea din pom le-a deschis lor ochii – căci vedeau pomul şi 
înainte de a mânca – ci mâncarea din pom a fost temei de neascultare şi de 
călcare a poruncii date lor de Dumnezeu, din care pricină li s-a luat slava 
care-i înconjura, nevrednici făcându-se pe sine de o cinste atât de mare.

O, bieţii de voi, ce oare faceţi ? Căiţi-vă, recunoaşteţi-vă păcatul, 
milostiviţi-vă de goliciunea voastră. Dar nici unul n-a voit să se învinovă-
ţească pe sine; nici unul nu s-a smerit câtuşi de puţin. Vezi deci acum la ce 
stare şi la ce mari nenorociri am ajuns prin îndreptăţirea de sine, voind a ne 
face voia şi a urma nouă înşine.




http://www.hexaimeron.ro/Hexaimeron/ieromonah-serafim-rose-cartea-facerii-crearea-lumii-si-omul-inceputurilor-ierom-serafim-rose.pdf