Sfânta Muceniță Tatiana Grimblit

Asociem, adesea, imaginea sfinților cu minunile săvârșite. Sau așteptate. Deși jertfa este cea care îi definește . Dar aceasta are numeroase definiții. Totuși, miezul său rămâne , de fiecare dată, același – Să iubești pe aproapele ca pe tine însuți. (Matei 22, 39) . Sau, altfel spus, pământul, mereu roditor, al fiecărei mângăieri primite din partea sfinților este tocmai această dăruire, fără frontiere, fără ezitări, fără teamă, plină de cea mai curată dintre bucurii. Sfânta Muceniță Tatiana este mai mult decât ilustrare a acestui fapt. Este însăși expresia credinței că nu ne este dat să ne mântuim singuri. Și că talantul nu gropii îi este folositor ci înmulțirii cu grijă.

Născută la 1 decembrie 1903, într-o familie modestă, în orașul Tomsk, descoperă, de timpuriu, viața Bisericii. Întâi mulțumită bunicului său, preot, care, seara, îi povestește istoria lui Feodor Kuzmici și cea a lui Simeon de Verhoturie, cei care, părăsind strălucirea palatului imperial, au devenit simpli nevoitori pe pământul Siberiei. Apoi, grație părinților , Nicolae și Vera, pe care îi însoțește la biserica Sfântului Arhanghel Mihail. Însă cheia împlinirii existenței o reprezintă șirul de deportați trimiși aici. Exista un vechi obicei în Rusia. De la doamnele din înalta societate la cele mai simple femei, fiecare obișnuia să ducă deținuților pachete cu cele necesare . Unele dintre ele poposeau în casa lui Nicolae Grimblit. Iar istoriile despre cei pe care îi sprijineau, uneori părinți, frați sau soți,de cele mai multe ori simpli necunoscuți, condamnați, adesea, pentru delicte politice, o impresionau în asemenea măsură încât, în timp, a luat hotărârea că este firesc să le urmeze exemplul.

De aceea, în 1920, la 16 ani, absolvind școala, pentru a-și ajuta mama, rămasă văduvă, devine învățătoare. Venitul este modest. Însă dorința de a ajuta pe cei în suferință nu doar că nu se stinge dar devine tot mai fierbinte. La început folosește o parte din salariu pentru a cumpăra câte ceva pentru deținuți. Apoi, apelează la bunăvoința enoriașilor bisericilor din Tomsk.

Au loc colecte. Și, spre surprinderea și bucuria sa, se strâng suficiente fonduri pentru a transforma intenția în faptă.

Câțiva cunoscuți țin să o prevină : Sunt timpuri tulburi , draga mea ! Este bine să fii prevăzătoare. Ceea ce faci este demn de laudă însă ai putea avea necazuri. Sfatul nu era lipsit de rost. Pe fondul războiului civil, numărul deportaților crește. Siberia, guvernată de forțele albgardiste conduse de către amiralul Alexandr Kolceak, intră, în 1920, sub stăpânirea bolșevicilor. Pentru Tatiana, furtuna nu este decât imbold de a merge mai departe. Vizitează închisorile din oraș și din împrejurimi. Întrebare sa , de fiecare dată ,aceeași – Care dintre deținuți nu a primit pachete în ultimul timp ? Odată primită lista, încep să fie scoase din coșuri darurile cu rugămintea de a fi oferite acelora.

Și astfel, săptămână după săptămână, drumul este neschimbat. Însă suferința nu este localizată într-un singur loc. De aceea, în vacanțe, ajunge la Tiumen, Omsk și la Tiukalinsk. Apoi la Novosibirsk. Nici drumul greu, nici necunoașterea orașelor, cu atât mai puțin foamea sau oboseala nu o fac să renunțe. Oricărei observații a rudelor că își pune viața în pericol , că nu are dreptul să își lase mama, bolnavă, singură, răspunsul este același : Dumnezeu prin oameni lucrează. Așa încât cum ar putea dalta să împiedice lucrul tâmplarului ?

În 1923 însoțește convoiul deținuților la Irkuțk. Pentru directorul închisorii , gestul tinerei devine tot mai suspect după dialogul cu Tatiana. O tânără care străbate 3400 de kilometri pentru a însoți dușmani ai poporului și a aduce pachete unor necunoscuți nu poate să fie decât o contrarevoluționară. De aceea, curând, Tatiana este arestată. I se cere să mărturisească cărei organizații subversive îi aparține, cine îi sunt tovarășii, ce o determină să submineze regimul sovietic.

– Singura politică pe care o cunosc este cea a lui Hristos. Căci scris este : „Doamne, când Te-am văzut flămând sau însetat , sau străin, sau gol, sau bolnav,sau în temniță și nu ți-am slujit ? El le va răspunde, zicând: Adevăr zic vouă : Întrucât nu ați făcut unuia dintre acești prea mici , Nici Mie nu mi-ați făcut.” ( Matei 25, 44-45 ) Oare cum aș putea să îi întorc spatele Mântuitorului ?

Răspunsul autorităților – patru luni de închisoare. În lipsa probelor, este eliberată, continuând împărțirea pachetelor .

Consecința – este din nou arestată, în 1925. Acțiunea ei este de neînțeles pentru autorități. De aceea, decid să îi inducă conotații politice. Faptul că printre deținuții cărora le oferă pachete sunt ierarhi, monahi și laici a căror activitate a fost demonstrată ca fiind ostilă regimului, este prima pistă pentru incriminarea Tatianei. Și, pretextul pentru trimiterea, cu domiciu forțat,în Republica Komi, apoi în Turkestan. În 1928 , când i se acordă dreptul de a reveni în Rusia,pe baza informațiilor primite de la cunoscuți, de la rude ale deținuților , coletele sale pornesc , prin intermediul poștei sau a diverșilor călători, spre toate colțurile Uniunii Sovietice.

Indiferent de religie, indiferent de confesiune, naționalitate, de faptul că este vorba despre deținuți politici sau de drept comun, fiecare obține mângăiere și sfat prin obiectele și scrisoarea de încurajare primite. O adevărată țesătură a socializării avant la lettre am fi tentați să spunem. Înălțată pe o jertfă ascunsă – renunțarea la visul intrării în monahism. Răsplătită printr-o nouă arestare și condamnarea la trei ani de închisoare, în 1931.

Trimisă în una dintre taberele de muncă din regiunea Perm, studiază medicina și devine asistentă medicală. O asistentă aparte atâta timp cât grija pentru durerea fizică a pacienților se împletește cu râvna catehizării. Câștigul îl folosește pentru a trimite noi colete. Ia legătura cu ierarhi cărora le trimite vești și încurajări. Scrisorile sunt interceptate.La 5 septembrie 1937 este din nou arestată. Închisă în apropierea Lavrei Sfintei Treimi a Sfântului Cuvios Serghie de Radonej, așterne ultimele rânduri : Luându-mi crucea, singurul lucru care îmi mai aparține, am ajuns din nou în temniță. Dar bucuria de a suferi aceasta pentru Domnul nu are limită. Căci și în mormânt pășind, știu că am făcut ceea ce se cuvenea, spre slava Sa.

Capetele de acuzare – acțiuni anti-sovietice, sabotarea economiei sovietice ( unul dintre martori afirmând că, adesea, a sfătuit-o să își cumpere haine noi dar ea a afirmat că cei închiși au mai mare nevoie de produsele pe care le expediază) și, ca și în cazul Sfântului Ierarh Luca Voino – Iasenețki ,propagandă religioasă ( neezitând să răspundă observațiilor privind purtarea crucii că doar dacă o vor decapita va renunța la aceasta ) sau înscenarea uciderii premeditate a unor pacienți. Pe baza acestora, la 22 septembrie, este condamnată la moarte. A doua zi, este executată. Mormântul său, ca în atâtea cazuri similare – o groapă comună. În 2002, Biserica Ortodoxă Rusă o trece în rândul sfinților.

Ultimul cuvânt îi aparține unuia dintre ierarhii cu care a corespondat : Mulțumesc Domnului că exiști! Prin harul lui Dumnezeu ne-ai arătat că cea mai mare împlinire aici, pe pământ, este a-i iubi și a-i ajuta pe oameni. De aceea, faptele tale îmi amintesc de cuvântul Domnului „Puterea Mea se desăvârșește în slăbiciune” ( 2 Corinteni, 12, 9 ) ( Sfântul Ierarh Ioan Pașin, vicar al Episcopiei de Kursk )

Vincențiu Dascălu