Sfanta Teodora de la Sihla
Share

Ieşind din noaptea pietrei, cu ochiul obosit, Deodată vezi o stâncă, cu vârful ruginit: E vatra suferinţei, e peştera în care Martira Teodora aflat-a alinare. Aici sfânta femeie, ducând un aspru trai, Vedea prin rugăciune minunile din rai…
Ieşind din noaptea pietrei…
Aşa descrie poetul Nicolae Beldiceanu, în câteva stihuri, faptele duhovniceşti remarcabile – pentru întreg creştinismul românesc – ale Sfintei Cuvioase Teodora de la Sihla.
De cum urci prin pădurile dese dintre Sihăstria şi Sihla, „care foiau de mulţimea anahoreţilor“ (cum nota un episcop catolic aflat în vizită, pe la 1650, în acele părţi), simţi încărcătura duhovnicească a locului. Mulţi nevoitori au populat această vatră tradiţională de sihăstrie şi linişte din Munţii Stânişoarei. Aceasta era, de altfel, şcoala cea înaltă a poporului dreptcredincios de atunci: şcoala smereniei, a rugăciunii, a tăcerii. „Tibetul“ românilor sunt poienile umbroase ale acestor munţi, patericul nostru „egiptean“ aici s-a scris şi s-a trăit, „Fatima“ neamului românesc, cu toate minunile ei, aici îşi are sălaşul. Dar mai ales aici este „Golgota“ unde s-au răstignit păcatele neamului nostru, şi tot aici s-au răscumpărat mare parte din ele.
Tot aici a fost atrasă şi călugăriţa de la Vărzăreşti (în munţii Buzăului), care îmbrăcase pe la 30 de ani haina monahală. Dar povestea ei începe la jumătatea secolului 17, când a văzut lumina zilei în satul Vânători-Neamţ, pe timpul domniei lui Vasile Lupu. Tatăl ei era Ştefan Joldea, armaşul (păzitorul tezaurului şi al temniţei) Cetăţii Neamţului. De mică a fost atrasă de viaţa călugărească, dar la insistenţele părinţilor (cărora le murise deja o fată), se mărită cu un tânăr „din părţile Moldovei de Jos“, pare-se din Ismail. Căsnicia lor nu a adus copii, aşa că după o vreme cei doi au hotărât să ia drumul mânăstirii. Astfel, Teodora a ales Mânăstirea Vărzăreşti, iar soţul ei s-a dus la Poiana Mărului, fiind călugărit sub numele de Elefterie şi devenind ulterior ieromonah.
Love story sub lumina Duhului Sfânt
Asupra Mânăstirii Vărzăreşti se abate o invazie turcească. Maicile fug în Munţii Vrancei, iar la scurt timp stareţa Paisia moare în această pribegie. Teodora adastă încă 10 ani, după care ia calea Munţilor Neamţului, pe care îi ştia, şi care o atrăgeau prin miezul duhovnicesc de acolo: pustnicii şi şcoala lor înaltă. Ajunge aici, ia binecuvântare de la egumenul Varsanufie de la Sihăstria Secului şi urcă până hăt, departe, la izvoarele harului. În singurătatea muntelui întâlneşte un bătrân sihastru care îi ofera chilia lui de sub stâncile Sihlei, el pierzându-se mai apoi în desimea codrului.
Orice om care calcă aceste locuri rămâne uimit. Nu îţi poţi imagina cum o făptură plăpândă poate rezista în frigul şi umezeala muntelui, în izolare totală, printre fiarele pădurii necălcate de picior omenesc. Hrana ei? Bureţi, urzici, mure, afine. Ce bea? Apă dintr-un ochi de piatră, săpat în stâncă. Unde dormea? Pe o piatră rece dintre cele două stânci, piatră care îi era şi vatră. Viaţa ei spirituală? Extrem de înaltă, acest lucru confirmându-l şi ieroschimonahul Pavel de la Sihăstria, cel care, pe cărări numai de el ştiute, îi cerceta pe eremiţi, cărora le aducea cel mai de preţ dar: Trupul şi Sângele Domnului.
Aşa a petrecut aproape 20 de ani. Ani de neimaginat pentru noi, cei de azi, cărora confortul ne-a devenit o a doua natură. Simţindu-şi sfârşitul aproape, Teodora se roagă fierbinte Domnului. Acesta face ca unor monahi de la Sihăstria să le fie atrasă atenţia de câteva păsărele care intrau pe fereastra din trapeză, luau firimituiri de pâine şi zburau grăbite spre munte. Călugării le-au urmărit – la sfatul egumenului – şi aşa au găsit-o pe Cuvioasă, care îi aştepta, pregătită pentru marea plecare. Le-a numit şi călugării pe care îi doreşte pentru ultima spovedanie şi împărtăşanie: Antonie şi Lavrentie. Aşa s-a şi petrecut, în bună rânduială, despărţirea ei de lume, iar la slujba înmormântării – chiar în adâncul peşterii – au participat şi alţi călugări ai Sihăstriei, mişcaţi de povestea Cuvioasei.
După un timp, la peşteră apare un călugăr mai vârstnic, cu barba albă. Ieroschimonahul Elefterie, venit de la Poiana Mărului, lavra marelui Vasile (recent canonizat), dă târcoale locului, face cercetări şi mărturiseşte, spre emoţia tuturor: „Călugăriţa îngropată aici este fosta mea soţie, pe vremea când trăiam în lume“. Din acel moment Elefterie s-a aşezat cu canonul la Mânăstirea Sihăstria, pe care nu a mai părăsit-o decât după moarte, adică după alţi 10 ani. I-a vegheat Teodorei somnul şi pomenirea, ca un paznic credincios, ca un însoţitor şi mărturisitor al înaltei vieţi spirituale a fostei sale soţii. Gândiţi-vă acum: cum ar fi să fi fost căsătorit cândva cu o sfântă!…
În timpul unei ocupaţii ruseşti (1828-1834), fraţii noştri pravoslavnici au găsit de cuviinţă să văduvească Schitul Sihla (ridicat în 1730, în amintirea Cuvioasei) şi întreg poporul închinător de prezenţa Teodorei, luându-i cinstitul trup din peştera unde odihnea şi ducându-l la Lavra Pecerska din Kiev. Acolo şade într-o raclă, pe pământ străin, fiind cunoscută sub numele de „Cuvioasa Teodora din Carpaţi“. În 1992, Sfântul Sinod al B.O.R. a hotărât canonizarea Teodorei, cu zi de prăznuire pe data de 7 august, adică a doua zi după hramul Sihlei – „Schimbarea la Faţă“. Aşadar, să mergem cu toţii acum, la început de august, în muntele sihaştrilor, pentru a ne împărtăşi de duhul cel nepieritor al Cuvioasei Teodora!