Sfântul  Nicolae  Velimirovici  – un mare propovăduitor al Ortodoxiei  din vremurile noastre

Pentru întreaga ortodoxie numele Sfântului Nicolae Velimirovici (1880-1956) este cunoscut şi scump. Predicator neostenit şi  om de mare cultură, el a fost  numit de marii duhovnici ai ortodoxiei contemporane  „Gură de Aur al secolului XX”. Sfântul Episcop Nicolae al Serbiei ( Serbskii) cum îi mai zic sârbii şi alte popoare slave, este  un dar de la Dumnezeu pentru noi, Creştinii contemporani şi este primit de fiecare credincios după măsura şi rodirea credinţei sale, după înmulţirea faptelor creştineşti din viaţa lui.

Episcopul Nicolae,  cu numele de mirean Nicola Velimirovici s-a născut la 23 decembrie 1880, de praznicul Sfântului Naum al Ohridei, din părinţi sârbi binecredincioşi, Dragomir şi Katarina Velimirovici, în satul Lelic. Fiind cel  dintâi fiu al părinţilor săi,  a fost urmat de alţi opt copii, care au murit cu toţii în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. Educaţia sa, începută în sânul familiei, a continuat la Mănăstirea Celije, el urmând, apoi, cursurile gimnaziului din Valjevo. Încă de tânăr s-a arătat înzestrat cu o minte iscusită şi a dovedit o deosebită  râvnă pentru învăţătură şi rugăciune. Adesea, în vacanţele de vară,  Nicola  urca în clopotniţa  Mănăstirii Celije şi stătea acolo cât era ziua de lungă citind cărţi şi rugându-se. După ce a terminat clasa a şasea a gimnaziului din Valjevo, Nicola Velimirovici s-a înscris pentru examenul de admitere la Academia Militară, însă nu a fost admis din motive medicale: doctorii au zis că este prea plăpând pentru o carieră militară. Cu siguranţă aceasta a fost voia Lui Dumnezeu, Care a dorit ca Nicola să meargă pe altă cale decât cea lumească. După nereuşita încercare de la Academia Militară s-a înscris la Seminarul Teologic Sfântul  Sava din Belgrad, unde a şi fost admis. În afară de disciplinele obişnuite Seminarului, el a începu să studieze cărţile scriitorilor faimoşi ai culturii europene: Shakespeare, Voltaire,  Tolstoi, Dostoievski şi alţii. Autorul său favorit era scriitorul muntenegrean Petar Niegoş. Când, la sfârşitul anilor de seminar, şi-a susţinut lucrarea despre viaţa şi gândirea lui Niegoş (în Mănăstirea Rakovica, 1902), i-a uimit cu cunoştinţele sale nu numai pe colegi, ci şi pe profesorii şi îndrumătorii săi. Datorită inteligenţei şi cunoştinţelor sale, precum şi activităţilor sale evanghelice, el a fost trimis să studieze în străinătate. Aici şi-a desăvârşit erudiţia. Spiritul  lui cult,  rafinat   şi de o rară profunzime a fost recunoscut şi apreciat  la o vârstă destul de tânără. În 1908, el şi-a susţinut teza de doctorat la Universitatea din Berna, având ca temă: „Credinţa în Învierea lui Hristos ca temelie a dogmelor Bisericii apostolice”. În anul următor, acest geniu autentic şi-a pregătit un alt doctorat în filosofie, la Oxford (Anglia), pentru ca în vara aceluiaşi an să susţină cea de-a doua sa teză de doctorat la Universitatea din Geneva, cu tema: „Filosofia lui Berkeley”.

Întorcându-se de la studii în Serbia, Nicola Velimirovici devine profesor de limbi străine la seminarul teologic din Belgrad. Aici însă se îmbolnăveşte grav şi fiind pe pat de boală făgăduieşte Lui Dumnezeu că la însănătoşire îşi va dedica viaţa  Domnului, Bisericii din Serbia şi poporului sârb. Se însănătoşeşte într-un mod miraculos şi îndată pleacă la mănăstirea Rakovica de sub Belgrad, unde se călugăreşte (1909) şi primeşte numele Nicolae ( din Nicola).

După primirea cinului monahicesc pleacă în Rusia, unde face studii la Academia duhovnicească din Sanct-Petersburg. Graţie mitropolitului de Petersburg  Antonie ( Vadcovschii), obţine  posibilitatea de a face un pelerinaj gratuit pe la locurile sfinte din Rusia, în cadrul căruia se umple de spiritul unităţii slave întru Ortodoxie. Întorcându-se din Rusia îşi publică primele lucrări literare: “Peste păcat şi moarte “şi  „Discuţii la poalele muntelui”, lucrări în care îşi arată de la bun început harul  de om al condeiului dumnezeiesc, fapt pentru care este apreciat de poporul sârb şi lumea lui duhovnicească.

Odată cu începerea Primului Război Mondial, Părintele Nicolae a fost trimis într-o misiune diplomatică oficială în Anglia, care avea ca scop   obţinerea sprijinul guvernului englez pentru poporul sârb.  În toată această perioadă, el nu şi-a încetat activitatea literară şi misionară, publicând numeroase articole şi tratate teologice, astfel, în cadrul acestei misiuni, pe lângă ajutorul obţinut ţării sale, lui i se acordă şi titlul de Doctor Honoris Causa la Universitatea Cambridge.  Apoi urmează acordarea titlului de Doctor în Teologie la Universitatea din Glasgow, Scoţia. Spre sfârşitul verii lui 1915, Părintele Nicolae şi-a continuat lucrarea misionară călătorind în Statele Unite. Această călătorie a fost providenţială pentru viitorul ierarh: un înger al Domnului i-a apărut în vis şi i-a descoperit că, într-o zi, se va întoarce în America şi va reorganiza comunităţile ortodoxe sârbe dispersate într-o episcopie sârbă pe pământ american, în deplină comuniune cu Biserica din patria mamă.

Pentru meritele sale deosebite, ca propovăduitor al cuvântului Lui Hristos, la 12 martie 1919, Sinodul Bisericii Ortodoxe Sârbe îl ridică pe Părintele Nicolae, în vârstă de 39 ani, la rangul de Episcop al Jicei, scaunul istoric al celui dintâi arhiepiscop al Serbiei,  Sfântul Sava. Probabil la acest moment Episcopul Nicolae a simţit că, pentru a ajunge la dragostea adevărată, e necesară credinţa adevărată şi  această credinţă adevărată este jertfa supremă a unui luptător autentic pentru ortodoxie, pentru mântuirea  poporul sârb aflat în suferinţa dispersării sale. În 1921, Episcopul Nicolae este transferat în Eparhia Ohridei şi Bitolei, pentru a uşura unirea dintre Biserica sârbă şi cea macedoneană. Fericitul Părinte a reuşeşte  să unească întru ortodoxie  pe sârbii şi macedonenii din aceste regiuni.

In oraşul Bitola, din eparhia Episcopului Nicolae, se afla Seminarul Sfântul Ioan Teologul. Din 1929 si pana in 1934, unul dintre profesorii de teologie de acolo era tânărul Ieromonah Ioan Maximovici, viitorul Arhiepiscop Ioan de San Francisco. Episcopul Nicolae îl  aprecia mult şi  îl iubea pe Părintele Ioan.  Nu o data a fost auzit spunând: „Daca vrei să vezi un sfânt în viaţă, du-te la Bitola, să-l vezi pe Ioan.” Vieţile Episcopului Nicolae si a Părintelui Ioan se vor intersecta la un moment dat: amândoi si-au petrecut ultimii ani din viaţă in America, acolo au trecut la cele veşnice si amândoi au fost proslăviţi sfinţi

Fiind deja cunoscut ca un mare şi înflăcărat predicator al ortodoxiei, Episcopul Nicolae este invitat să ţină cuvântări la  universităţile şi bisericile  din America unde locuiau mulţi emigranţi sârbi.   Predicile lui erau ascultate cu multă dragoste nu numai de sârbii emigranţi ci şi de toţi creştinii  ortodocşi, care locuiau pe teritoriul acestei ţări. Episcopul Nicolae devine foarte de curând o personalitate apreciată şi iubită de americani, graţie cărui fapt el reuşeşte să colecteze fonduri pentru ajutorarea celor din Serbia  loviţi de Primul Război Mondial. Mulţumind comunităţilor ortodoxe sârbe pentru ajutorul acordat, Episcopul Nicolae a  înfiinţat o Eparhie Ortodoxă a Bisericii Sârbe în SUA. Sfântul Nicolae Velimirovici a rămas în amintirea credincioşilor din Statele Unite drept iniţiator, susţinător şi protector al Bisericii Ortodoxe Sârbe din America, profesor la Seminarul „Sfântul Sava” din Libertyville (Illinois), decan şi rector la Seminarul Sfântul Tihon din Zadonsk din South Canaan (Pennsylvania) şi autor al nepreţuitei opere „ Prologul de la Ohrida”, publicate în patru volume. Această  lucrare, „Prologul de la Ohrida,” cu un conţinut de  peste 1000 de pagini, a avut ca model vechea literatura aghiografică, cuprinzând istorioare din  vieţile sfinţilor si întâmplări ziditoare de suflet  din vieţile creştinilor. Numit si „Vieţile Sfinţilor”, textul era întemeiat pe calendarul zilnic al sfinţilor ortodocşi. Tradus în engleză in 1985, „Prologul de la Ohrida” a devenit o carte de căpătâi pentru creştinii apuseni. Episcopul Muntenegrului Amfilohie Radovici, unul dintre ucenicii Părintelui Nicolae, a spus odată, ca cele două cărţi pe care trebuie cineva sa le citească si sa le pună in făptuire pentru a se mântui sunt Scriptura si „Prologul de la Ohrida.”

Perioada interbelică este timpul când  Episcopul Nicolae, cu toată fermitatea propovăduieşte întoarcerea Europei cu faţa  la adevăratul ei izvor şi la adevărata temelie a întregii ei culturi şi civilizaţii –la Domnul Iisus Hristos, Mântuitorul lumii. Tema centrală a misiunii sale catehetice este reașezarea persoanei Mântuitorului Iisus Hristos în  temelia  culturii și civilizației contemporane. În condiţiile unui început proces de materializare a conştiinţei civilizaţionale în lumea contemporană, Episcopul Nicolae Velimirovici afirmă cu toată puterea cuvântului dat lui, prin harul Domnului: „Dacă-L ştergi pe Dumnezeu din cosmos, ai şters deosebirea dintre viaţă şi moarte şi ai predat morţii spre nimicirea cea de istov a tot şi a toate, de la un ţărm al timpului şi spaţiului la un altul. În zadar fugi de Dumnezeu; nu te poţi ascunde. E adevărat, El nu va alerga după tine, dar te va aştepta. Şi nu te va aştepta numai în locul în care L-ai părăsit, ci pe toate drumurile şi la toate colţurile lumii”.

În calitatea sa de Ierarh, Sfântul a susţinut şi o rodnică  activitate socială, prin înfiinţarea de orfelinate în care mulţi copii săraci au cunoscut dragostea lui Hristos. Toate activităţile misionare, sociale şi diplomatice nu l-au împiedicat, însă  să se dedice scrisului şi păstoririi credincioşilor lui. A scris numeroase cuvântări cuprinse în lucrările sale printre care cele mai cunoscute sunt:  „Noi predici la poalele muntelui”, „Omilii la Evanghelii”, „Gânduri despre bine şi rău”, „Rugăciuni pe malul lacului”, „Războiul şi Biblia”, „Semne şi simboluri”, „Proloagele de la Ohrida”, „Epistole misionare”, „Viaţa Sfântului Sava”, „Casiana”, „Predici”, „Credinţa sfinţilor”, „Mai presus de Răsărit şi de Apus” etc.

Roadele scrierilor Sfântului Nicolae se pot vedea şi în viaţa ucenicilor săi, dintre care cel mai de seamă a fost marele dogmatician aghiograf şi teolog sârb, arhimandritul Iustin Popovici († 1979). Aşa cum Sfântul Nicolae Velimirovici a luptat pentru canonizarea Sfântului Ioan din Kronstadt, la fel şi Părintele Iustin Popovici a depus tot efortul pentru canonizarea duhovnicului său – Sfântul Nicolae Velimirovici. Duhovnicul a fost de curând canonizat, iar lumea aşteaptă cu emoţie canonizarea ucenicului.

Începutul celui de-al Doilea Război Mondial l-a determinat Episcopul Nicolae Velimirovici să pornească o luptă împotriva puterii naziste ce atenta la starea morală a poporului său. În acest context, el  este arestat și condamnat la închisoare, împreună cu Patriarhul Serbiei Gavriil Dojici, în lagărul Dachau din Germania. Deși închis între ziduri n-a încetat să-L  propovăduiască  pe Hristos prin scrierile sale   și pilda vieţii de creştin. Tratamentele inumane aplicate aici, le califică drept urmările culturii europene „eliberate” de persoana lui Hristos, generând, în consecință, o antropologie specifică: „Atâta vreme cât Europa L-a urmat pe Hristos, ca pe Soarele dreptăţii, şi pe sfinţii Săi apostoli, mucenici, sfinţi şi nenumăraţi drepţi, precum şi alţi oameni care au bineplăcut Lui Dumnezeu, Europa a fost ca o piaţă luminată de sute şi mii de lumânări, mari şi mici, arzând strălucitor.  Atunci însă, când dorinţa umană şi înţelepciunea omenească au bătut ca două vânturi puternice, lumânările au fost stinse şi întunericul a pogorât pe pământ… Războiul împotriva adevărului este război împotriva firii dumnezeieşti şi a celei omeneşti”.

După război, Episcopul Nicolae Velimirovici părăseşte Iugoslavia comunistă şi emigrează în Statele Unite ale Americii.  Pe 8 mai 1945, in urma eliberării de către Divizia Americana 36 din cadrul Forţelor Aliate, sfinţii mărturisitori Nicolae si Gavriil au scăpat din închisoare. Amândoi au căutat atunci adăpost in Anglia. După aceea, mărturisitorul Gavriil s-a întors la Belgrad ca patriarh, in timp ce mărturisitorul Nicolae a plecat in America, pentru a patra si cea din urma oara. După ce i-au trecut durerile de spate si de picioare, episcopul surghiunit a început, ca de obicei, sa tina cuvântări in mai multe instituţii academice. In iunie 1946 a fost premiat pentru strălucita lui activitate academica cu titlul de Doctor in Teologie la Universitatea Columbia – de tot Episcopul Nicolae a primit cinci doctorate.  Din 1946 pana in 1949, Cuviosul Nicolae, mereu credincios poporului sârb, a predat la Seminarul Sfântul Sava din Libertyville, Illinois. Înţelegând nevoia sârbilor născuţi in America de a avea un catehism scris in engleza, a publicat lucrarea  „Credinţa Sfinţilor,” 1949. In 1950, a scris un eseu in engleza despre mistica ortodoxa, „Universul semnelor si simbolurilor,” precum si o carte in sârba numita „Tara de nicăieri.” in 1951, pe când preda la Sfântul Sava a scris „Viaţa Sfântului Sava.” După spusele distinsului profesor doctor Veselin Kesici, aceasta carte ne descoperă ceva despre Episcopul Nicolae, in tâlcuirea făcută la sfârşitul lucrării: „Sava a renunţat la casa lui liniştita din Studenica si s-a rugat lui Dumnezeu sa moara in pământ străin.” De ce s-a rugat pentru aceasta? Episcopul Nicolae da mai multe motive: protestul lui Sava împotriva neorânduielii politice, dorinţa de a trezi conştiinţa oamenilor si credinţa ca îi va putea ajuta la mântuire din afara. Aceste trei motive probabil ca au influenţat hotărârea Sfântul Episcop de a reveni după război in America si de a nu se mai întoarce in Iugoslavia. In 1951, Episcop Nicolae s-a mutat la Mănăstirea ortodoxă Rusă a Sfântului Tihon din South Canaan, Pennsylvania. Aici si-a petrecut ultimii cinci ani din viaţa pământeasca, ca profesor, decan si, in cele din urma, rector al Seminarului. Si-a petrecut ultimii ani din viaţă fiind  pildă  vie de smerenie, precum si ca părinte duhovnicesc al monahilor de la Mănăstirea Sfântului Tihon. Făcându-se toate pentru toţi, Sfântul Nicolae a publicat articole în rusă pentru toţi căutătorii de Dumnezeu de la Sfântul Tihon. Darul limbilor pe care i-l deţinenea, î-i uimea pe toţi. Sfântul Nicolae putea citi, scrie si vorbi in şapte limbi străine. Pe langa activitatea lui de la Sfantul Tihon, Episcopul Nicolae ţinea cursuri si la Seminarul Sfântul Vladimir din Crestwood, New York, si la Seminarul Ortodox si Mănăstirea Sfintei Treimi din Jordanville, New York.

Avea cerinţele sale în cadrul  cursurilor ţinute: el preda, tu trebuia sa înveţi şi el te corecta. Poate una dintre cele mai uimitoare trăsături ale cursurilor  sale  era, ca nu preda decât in engleza, in perioada in care foarte puţine cursuri se ţinea in aceasta limbă.  A extins folosirea englezei chiar si la biserica mănăstirii, unde, de multe ori, predica in aceasta limba.

Nu i-a uitat nici pe credincioşii sârbi pentru care a a publicat in 1952 „Secerişul Domnului” si „Casiana,” o poveste a pocăinţei. In 1953 a scris „Divanul,” o lucrare despre Maica Domnului si minunile ei. Cea din urma carte a lui, „Singurul iubitor de oameni” a fost publicata postum, in 1958. Ultima lui activitate a fost la Institutul Biblic Sârb, unde a publicat o serie de şapte scrieri scurte pe felurite teme teologice: „Hristos a murit pentru noi,” „Cugetări la cele şapte zile,” „Îngerii, fraţii noştri mai mari,” „Şapte cereri”, „Biblie si putere,” „Scrisori misionare” si „Taina atingerii.”

Încă în perioada dintre cele două Războaie Mondiale, Arhiepiscopul Nicolae face câteva vizite la Sfântul munte. Aflările la Athos îi modelează şi îi preschimbă pentru tot restul vieţii perspectiva şi viaţa duhovnicească. În această perioadă, la mănăstirea Sfântului Pantelimon de la Muntele Athos el îl cunoaşte pe Sf. Siluan Athonitul şi îl hirotoniseşte în 1930 ierodiacon pe Părintele Sofronie( Saharov),  pe care ulterior la Londra în 1952, îl încurajează să publice scrierile Sf. Siluan, menţionând că Sf. Siluan e mai mare decât toţi ceilalţi sfinţi întru dragostea sa şi că citind  scrierile Sfântului Siluan niciodată nu te poate cuprinde disperarea. In necrologul dedicat Sfantului Siluan, publicat in revista misionară a eparhiei sale, Episcopul Nicolae scria: „ Despre acest minunat monah nu se poate spune decât un singur lucru: era un suflet plin de blândeţe. Nu sunt singurul care sa fi simţit aceasta blândeţe, orice pelerin la Sfântul Munte care l-a întâlnit a simţit aceasta blândeţe. Siluan era un bârbat viguros, înalt; avea o barba neagra mare si, la prima vedere, înfăţişarea lui nu î-l făcea atrăgător pentru cine nu-l cunoştea. Dar era de ajuns o singura conversaţie ca sa-l iubeşti pe acest om … pentru mine, Părintele Siluan mi-a fost de un mare ajutor duhovnicesc. Simţeam cum rugăciunea lui mă întărea. La fiecare dintre vizitele mele la Sfântul Munte mă grăbeam sa-l vizitez. Cartea vieţii sale e smăltuita toata de mărgăritarele înţelepciunii si de aurul dragostei. E o carte uriaşă si nestricăcioasă.”

Probabil că urmând pilda Sfântului Suluan,  scrierile  Sfântului  Nicolae Velimirovici sunt pline de dragostea pentru om şi de grija pentru mântuirea lui, fapt pentru care este citit, iubit şi cinstit de creştini din diferite ţări,  care-l consideră drept  un mare Sfânt al timpului nostru.

Sfântul Nicolae a avut un talent deosebit de a explica simplu lucruri etern de profunde şi măreţe, în așa fel, încât să fie aproape de inima omului contemporan. Centrul omiliilor sale este Iisus Hristos, pe care-l prezenta atât în interiorul unei culturi, cât și transcendent acesteia. El este omul universal care adună la sine popoare și culturi.

Sfântul Nicolae se adresează atât elitelor religioase și culturale, cât și oamenilor simpli, potrivit caracterului universal al mesajul evanghelic. Întreaga sa operă îl orientează pe omul contemporan pe calea sfinților și către sfințenie: „Nu este uşor a-I urma dintr-o dată lui Hristos. Mai întâi urmează-i pe oamenii buni din satul tău. Aceasta să-ţi fie cea dintâi treaptă. Apoi urmează-i pe oamenii sfinţi din neamul tău. Aceasta să-ţi fie a doua treaptă. Apoi urmează-i pe cei mai mari sfinţi ai Bisericii. Aceasta să-ţi fie a treia treaptă. În cele din urmă, urmează-I lui Hristos. Aceasta este vârful unde nu se poate ajunge dintr-o singură săritură, făcută tocmai de jos. Trudeşte neîncetat asupra sufletului tău”. Întâlnirea cu Hristos-Adevărul și Hristos-Dragostea sau adevărul în iubire/ iubirea în adevăr,  iată  raportul  care poate da vieţii noastre sens şi prin acesta, cale spre mântuire.

       Sfântul Nicolae Velimirovici a trecut la Domnul pe 18 martie 1956, fiind înmormântat mai întâi în Biserica rusească Sfântul Tihon, din South Kanan, SUA, iar mai apoi la Mănăstirea Sfântul Sava, din Libertyville, Illinois.

În ziua de 12 mai 1991, sfintele sale moaşte au fost mutate în mica sa ctitorie din Lelic, unde se păstrează până astăzi. Biserică Mănăstirii Lelic a fost ridicată în anul 1929, din purtarea de grijă a Sfântului Ierarh Nicolae Velimirovici şi a tatălui său, Dragomir Velimirovici. Biserica este închinată Sfântului Ierarh Nicolae al Mirelor Lichiei. Iconostasul şi frescele bisericii au fost realizate de Krsta şi Rafailo Nikolic din Macedonia, prieteni ai Sfântului Nicolae Velimirovici. În anul 1997, în jurul bisericuţei a luat fiinţă o comunitate monahală.

La data de 19 mai 2003, Sfântul Sinod al episcopilor Bisericii Ortodoxe Sârbe a hotărât, în unanimitate, trecerea Episcopului Nicolae Velimirovici al Ohridei şi Jiciei în sinaxarul Biserici Ortodoxe. Slujba de canonizare a sfântului a fost oficiată în Catedrala Sfântul Sava din Belgrad, în ziua de 24 mai 2003.

Traducere din limba rusă

de Tatiana DOIBANI