Sfîntul Cuvios Antipa de la Calapodești – 130 de ani de ne-murire
24 noiembrie 2011
Share
Cît de departe suntem de aproapele nostru ? În ce măsură pașii noștri se îndreaptă spre el ? Cît de mult mai ajungem să ne descoperim în el ? Pentru că el este pașaportul nostru către Rai. Pecetluiți între obezile singurătății nu putem decît să bănuim drumul, confundîndu-l, adesea, cu poteci lăturalnice.
Istoria unei asemenea nedepărtări și temeri de a pierde calea o aflăm la oricare dintre sfinții din sinaxare. Este o lecție , nu neapărat de viață ci de împlinire și o hartă a ocolirii risipirii. Dintre filele acestor cărți cu sfinți , o însemnare merită o atenție specială. Un rînd de Minei pe luna ianuarie, așternut de monahii obștii Mînăstirii Sfîntul Pantelimon din Sfîntul Munte, în 1906, ce amintește la ziua a zecea numele unui ieroschimonah care se retrăsese la cele veșnice în urmă cu douăzeci și patru de ani. Lesne ne este nouă, celor pasionați de sfinți contemporani să ne amintim de faptul că unul dintre călugării acestei obști era Sfîntul Cuvios Siluan. Și totuși, bucuria , uimirea, taina și prilejul de cercetare adîncă a întîmplării banale se înalță, pe rînd, în forță, din slovele ruse ce amintesc printre cei proslăviți pe smeritul Părinte Antipa.
Istoria vieții sale este simplă. Se naște în 1816 în unul dintre satele Moldovei. La Calapodești, aproape de Bacău. Adoarme întru Domnul la un capăt de lume. În Rusia. La Mînăstirea Valaam. La 10 ianuarie 1882. Între aceste date – nevoință și urcuș aspru. Tăcere, rugăciune, rucodelie și pași drept semințe nedezlipirii de Hristos.
Tatăl , Gheorghe Constantin Luchian era diaconul bisericii din sat. Mama, Ecaterina, poartă grija gospodăriei. Alexandru, viitorul Părinte Antipa , își pierde tatăl la o vîrstă fragedă. Și , apăsat de greutățile cotidiene învață, pentru a întreține familia, meșteșugul legării de cărți. Munca obositoare și monotonă nu îl tulbură. Nici împunsăturile colegilor. Atîta doar că , uneori, este copleșit de dor. De ceea ce are credința că este dincolo de atelier, de zilele golite de lumină sau de vorbele goale ale celor din jur. Este o formă de libertate ale cărei nuanțe , chip și dulceață le știe de la primele vîrste și, adesea, nu își dă seama dacă nu cumva, este vorba de imaginea propriului rost. La douăzeci de ani tinderea aceasta ia forma unei negrăite și minunate lumini care îi umple inima de nespusă bucurie. Își dă seama că nici grija pentru familie, nici contractul încheiat cu patronul, nici locul nașterii nu îl mai pot opri să își urmeze vrerea.Setea de Dumnezeu îi devine singură busolă. De aceea, se îndreaptă către Mînăstirea Neamț. Starețul îl privește cu îndoială. Venit de niciunde într-o mînăstire cu destui viețuitori, ar putea să fie mai de folos în altă parte. Închiderea porții în urma sa nu schimbă nimic pentru Alexandru. Odată pusă sămînța în pămînt roditor, este de ajuns să aștepți vremea coacerii fructelor. Care întotdeauna are loc atunci cînd vremea este împlinită. Așa că , privind ca bun semn neacceptarea la Neamț, părăsește Moldova. Și, străbătînd drumurile Valahiei, bate în poarta Mînăstirii Căldărușani. Îndrăzneala sa este așchie a căutării marilor Paisie Velicicovski și Gheorghe al Cernicăi. De aceea, primit de stareț, curînd devine pildă monahilor. Atent la învățături, vrednic în rugăciune, ascultare și post, înghițit de cărțile de învățătură, primul la slujbe, blînd și smerit, este curînd tuns în monahism cu numele de Alipie. În Moldova, maica sa îmbrăca și ea straiul monahal.
Dar cum cele duhovnicești nu de trepte sunt lipsite iar setea de Dumnezeu nu ajunge a fi astîmpărată curînd, și Părintele Alipie decide să reia drumul. De această dată spre Muntele Athos. Dorința este împletire de cuvînt al bătrînilor călugări și plantă înălțată din nopțile zidite prin cuvintele Sfinților Părinți. Se oprește la Schitul Lacu. Loc al vieții monahale croită din asprimi. Printre cei de aceeași limbă, învață să devină cel de dincolo de coaja lucrurilor. Se supune ascultărilor și soarbe cuvintele bătrînilor. Citește, se roagă și ajută. Adică, învață. Dăruindu-se pe sine ca treaptă a propriului drum. Apoi, pleacă. La Mînăstirea Esfigmenu. Unde primește schima cea mare. Monahul Alipie devine schimonahul Antipa. Aici, probabil, este hirotonit ierodiacon și ieromonah.
După două decenii petrecute în Sfetagora, hotărîște să revină acasă, în Moldova. Firesc este să credem că ar fi vorba de dor. De fapt era vorba de sprijinul Schitului Prodromu, început la acea vreme. Sarcina Părintelui Antipa era aceea de a obține ajutoare pentru finalizarea construcției. La început stă într-un metoc athonit din Iași. Credincioșii îl descoperă curînd ca o pildă de curată slujire și izvor de povățuire. Temîndu-se de carapacea slavei deșarte, pornește spre Rusia. Aici continuă să adune danii pentru Prodromu. Și să învețe, descoperind o nouă nuanță a frumuseții Dreptei Credințe. Se oprește la Lavra Pecerskaia. Ajunge la Moscova. Apoi la Petersburg. Primește contribuții din partea ierarhilor, neguțătorilor și oamenilor de rînd.Aproape de suflet îi rămăne o mînăstire cu hramul Schimbării la Față a Domnului. O mînăstire pierdută între zăpezi și nopți , răscolită de invazii, mucenicie, incendii , înălțată în veacul al X -lea de Sfinții Serghei și Gherman, refăcută prin truda Cuviosului Nazarie, cel venit de la Sarov. Mînăstirea Valaam. Aproape de Finlanda, aflată pe insulă a lacului Ladoga, îi este Părintelui Antipa nouă încercare. Ca odinioară în atelierul de legătorie măsoară setea de Dumnezeu cu legăturile cu cei de alături. Și tocmai pentru ca această legătură să nu se frîngă, ia aceeași hotărîre. Trimite ajutoarele la Prodromu. În noiembrie 1865 intră în obștea de la Valaam. Condusă de de energicul stareț Damaschin , mînăstirea este acasă mulțumită și faptului că învățăturile Sfîntului Paisie al Neamțului erau cunoscute de monahi prin intermediul ucenicilor ce îi răspîndiseră învățătura. Pentru a nu tulbura pe frați, se retrage într-o chilie aflată aproape de schitul Tuturor Sfinților. Cuvîntul său prinde a rodi. Faima de monah îmbunătățit se răspîndește în nordul Rusiei. Apar primii ucenici. Și numele său capătă o tot mai mare greutate într-o mînăstire care nu de mari părinți era lipsită.
Astfel, drumul tînărului Alexandru continuă. Temîndu-se să nu fie o povară pentru cei care îl adoptaseră, ajunge să contribuie la renumele locului. De aceea, simțindu-și slăbite puterile, mulțumit a fi fost, oarecum, de folos în cei șaptesprezece ani petrecuți în nevoință aspră pe meleagul nordic, curînd după trecerea la cele veșnice a strălucitului Părinte Damaschin, starețul plin de darururi duhovnicești al Valaamului, Avva Antipa se mută la Domnul. Era duminică, 10 ianuarie 1882 cînd, acoperit de hlamida Sfintei Liturghii, părăsește această lume. Drumul său însă nu se oprește. Unul dintre ucenicii săi, ieromonahul Pimen scrie Viața vrednică de pomenire a a ieroschimonahului Antipa. Cartea este publicată la Petersburg. Și, în termenii de astăzi, devine bestseller, fiind necesară o nouă ediție. Așa ajunge numele său să fie adăugat în Minei. Optzeci și șase de ani mai tîrziu este proslăvit și în patria pe care o purtase mereu în gînd.
Fiecare existență ni se pare o lecție. De această dată însă, tind să cred, este vorba doar de răspunsuri. Lapidare și sfielnice. Nu avem imaginea unui globetrotter duhovnicesc, nici a unui căutător al norocului, nici al aventurierului sau al cuviosului închis în culorile icoanei. Ci a unui om care a știut și prețul, și dulceața și forța și asprimea setei de Dumnezeu. Și a faptului, banal, că această sete nu poate fi astîmpărată decît prin prețuirea celui de alături. A aproapelui. Astfel mîntuirea devine autentică împlinire. Iar pașii celui care nu a zăbovit asupra celor trecătoare sunt literele unei rugăciuni fără de înserare.
Prof. drd. Vincențiu Dascălu
