Şi dacă am crede…

Într-o zi un prieten mi-a recomandat o carte S.F. despre redescoperirea creştinismului după câteva mii de ani de către o comunitate mică pierdută pe undeva prin munţi. Aveau drept carte sfântă câteva zeci de pagini din Scriptură. Si, culmea, toate acele pagini erau numai despre minuni, din Vechiul şi din Noul Testament. Ceea ce se întâmpla în acea comunitate nu e greu de ghicit: munţi mutaţi din loc, mers pe apă, vindecări miraculoase, înăltări la cer, învieri, etc. M-am gândit apoi daca aceasta carte S.F. nu propune cumva ca aceste evenimente chiar să se petreacă în timp, cândva. “Adevărat grăiesc voua: Dacă veţi avea credinţă cât un grăunte de muştar, veţi zice muntelui acestuia: Mută-te de aici dincolo, şi se va muta; si nimic nu va fi voua cu neputinţă (Matei 17, 20)” Doar credinţă ne trebuie şi am putea face şi noi minuni, precum Sfinţii Părinţi, odinioară. Dacă am crede ne-am putea ajuta pe noi şi pe cei de lângă noi, am putea merge pe apă, daca asta ne-ar ajuta la ceva, şi multe altele. Sigur, ar exista minuni şi false minuni. Dar, cu puţin discernământ, am putea distinge ce este adevărat de ceea ce este fals. Asta s-ar întâmpla dacă am crede?

Ce ne mai trebuie în afară de credinţă pentru a face minuni? Smerenie, desigur. Dumnezeu nu sălăşluieşte decât în duh umilit şi inimă smerită. Dacă am fi smeriţi şi am avea şi credinţă, nimic n-ar fi mai simplu decât să facem minuni, pentru că am şti că nu noi le facem, ci Dumnezeu le face prin noi. “[…] şi nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăieşte în mine. […] (Galateni 2:20)” Dacă nu am avea umilinţă am greşi precum Moise la minunea izvorului din stâncă. Am auzi mustrarea Sfinţilor Părinţi din Sceta Egiptului: “E smerit mândruleţul.” Avem credinţă, avem umilinţă, ce ne-ar împiedica să-l înviem pe vecinul nostru care tocmai a adormit întru Domnul? Am căuta să facem minuni cu orice preţ? Omul smerit nu caută să-L ispitească pe Dumnezeu, ci caută cu orice preţ trăirea în Hristos, dobîndirea Duhului Sfânt, găsirea comorii pentru care îşi vinde ţarina, Împărăţia cerurilor, ce se află înlăuntrul nostru.

Şi dacă am crede…în ce, la urma urmei? În puterea de a vindeca, de a despărţi apele, de a fi înaintevăzători sau în dragostea lui Dumnezeu? Gândesc că credinţa care mută munţii este dată doar unora într-un timp istoric şi că aceia care săvârşesc minuni nici nu-şi dau seama de acest lucru, ci doar se bucură cu toată inima că Dumnezeu lucrează prin ei. Şi mai cred că cei care fac minuni sunt cei ce se roagă cu cuvintele: “Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele. (Marcu 9:24)” Noi, însă, ceilalţi, să nu ne întristăm că nu-l putem vindeca pe baieţelul din scaunul cu rotile pe care-l vedem în fiecare dimineaţă la balconul din blocul alăturat. Noi, ceilalţi, într-adevăr, nu putem face minuni, dar putem înfăptui lucruri minunate pentru ca lumea din jurul nostru să devină o întreagă Împărăţie a cerurilor.

Şi dacă am crede… că putem muta muntele de răutate din noi şi să-l aruncăm afară, că putem merge pe apele tulburi ale acestei lumi, că putem învia în fiecare zi împreună cu Hristos, nu o singură dată pe an? Atunci Dumnezeu ar crede şi El în noi şi, poate, într-o zi, cine ştie, va săvârşi cu noi minunea minunilor: ni L-ar da pe Mângâietorul.

Vatră Dragoş

Piatra Neamţ