Şi Domnul Iisus a plâns

Când ne aducem aminte de lacrimile lui Iisus, căci deseori suntem cuprinşi de păcătoasa uitare de Dumnezeu, trăim bucuria părtăşiei noastre cu mila şi pacea Lui dumnezeiască, pe care El ni le dă în dar.

Lacrima lui Iisus se găseşte în toate lacrimile de pocăinţă ale fiecărui păcătos ce se căieşte Tatălui din ceruri pentru păcatele sale şi cere de la El milă, îndurare şi iertare.

Sfânta Evanghelie a lui Iisus Hristos ne arată şi mila şi durerea Sa, pe care le are şi le trăieşte, până la lacrimi, pentru cei mulţi, care încă nu sunt împăcaţi cu Dumnezeu-Tatăl. Iisus, ca Mijlocitorul şi Împăciuitorul nostru cu Tatăl Lui şi al nostru, strigă lumii: ,,Pocăiţi-vă şi credeţi în Evanghelie”(Mc.1,15).

Domnul nostru a plâns şi plânge şi astăzi pentru păcatele oamenilor, dar noi, cei mai mulţi, suntem nepăsători cu mântuirea noastră, şi rareori ne plângem păcatele Celui Care ni le poate ierta.

Iisus a plâns pentru cetatea Ierusalimului, fiindcă ea n-a cunoscut ziua cercetării sale şi n-a priceput cele ce sunt spre pacea ei; a plâns pentru ce urma să li se întâmple locuitorilor acelei cetăţi, atunci când va sosi ceasul dărâmării ei pentru necredinţa lor; a plâns pentru cei drepţi şi iubiţi de El, care se aflau în suferinţe şi dureri sufleteşti şi trupeşti.

Lacrima lui Iisus este mărturia plânsă a Iubirii Sale pentru oamenii apăsaţi de dureri şi necazuri, de unii strigate, iar de alţii răbdate în tăcere.

Cum putea să nu plângă Cel Care a pus în gura Sf. Ap. Pavel aceste cuvinte: ,, … plângeţi cu cei ce plâng” ( Rm.12,15). De fapt, El n-a cerut oamenilor să facă ceva ce n-a făcut El mai înainte, pentru noi. Iisus a plâns alături de cei din Betania, pentru că prietenul Lui şi al lor, Lazăr, era mort de patru zile. Ca Om, Iisus l-a plâns pe Lazăr cel mort, iar ca Dumnezeu, l-a înviat.

Lacrimile lui Iisus cheamă veşnicia, chiar şi atunci sau, mai ales atunci, când ele cad peste vremelnicia unor stări sufleteşti ale oamenilor aflaţi în căutarea mântuirii lor.

Întristarea lui Iisus Hristos, dusă până la lacrimi, trăită în Betania, înaintea Săptămânii Patimilor, este spre bucuria noastră. Da, suferinţa Lui vindecă durererile omului.

Sosirea Domnului Iisus în Betania nu este întâmplătoare. Aici avea să se producă una din cele mai uimitoare şi neînţelese minuni dumnezeieşti – învierea lui Lazăr – minune care a aprins în inimile multor Iudei focul duhovnicesc al credinţei lor în Iisus Hristos; a declanşat atât entuziasmul mulţimii prezente, cât şi furia nestăpânită a arhiereilor şi fariseilor ce au încropit repede o ,,şedinţă” de sinedriu, unde să hotărască soarta ,,Omului Acestuia, pentru că face multe minuni” (In.11,47).

Minunea învierii celui mort de patru zile, a umplut paharul mâniei arhiereilor împotriva lui Iisus.

Ea a fost ,,pricina” unei proorocii arhiereşti, căci Caiafa, arhiereul acelui an, a zis: ,,Nu ştiţi nimic. Nici nu gândiţi că ne este mai de folos să moară un om pentru popor, decât să piară tot neamul” (In.11, 49-50).

Pericopa ,,Învierea lui Lazăr” (In.11, 1- 44) mi se pare a fi una dintre cele mai emoţionante relatări evanghelice. Încă de aici se ivesc zorii Învierii celei mari şi luminate a Celui Care a acceptat moartea pe Cruce, pentru ca noi să avem viaţă veşnică.

Înainte de proorocia lui Caiafa, ucenicii lui Iisus şi-au manifestat grija pentru Învăţătorul lor iubit, zicându-I Acestuia:,, Învăţătorule, acum căutau Iudeii să Te ucidă cu pietre şi iarăşi Te duci acolo ( în Iudeea ) ?” (In. 11,8).

Iisus n-a mers în Betania să-l vindece pe Lazăr, deşi surorile sale, Marta şi Maria, au trimis să-L roage să vină la ele, până nu e prea târziu. Domnul lor şi al nostru avea de făcut acum, aici în Betania, o minune mult mai mare decât aceea de a-şi vindeca prietenul, căci , auzind El de boala lui Lazăr, a zis:

,,Această boală nu este spre moarte, ci pentru slava lui Dumnezeu, ca, prin ea, Fiul lui Dumnezeu să Se slăvească” (In. 11,4). Surorile lui Lazăr n-au priceput scopul dumnezeiesc al bolii fratelui lor, lucru dovedit prin cuvintele grăite de ele: ,,Doamne, dacă ai fi fost aici, fratele nostru n-ar fi murit” (In.11;21,32).

Ele erau sigure că Învăţătorul lor l-ar fi putut vindeca pe Lazăr, dar nu credeau că-l va putea şi învia la patru zile după ce murise. Marta chiar I-a zis lui Iisus: ,, Ştiu că va învia la înviere, în ziua cea de apoi !” (In.11,24), dar nu acum, – am putea noi înţelege din cuvintele ei -. Ba chiar şi Iudeii care îl pângeau pe Lazăr şi Îl vedeau pe Iisus cum lăcrimează şi El, – dovadă a iubirii Sale pentru Lazăr – se întrebau cum de n-a venit mai repede spre a-l vindeca, căci Îl socoteau vrednic de aceasta, de vreme ce El a putut deschide ochii orbului din naştere (In.cap.9).

Iisus Şi-a făcut cunoscută intenţia Sa doar ucenicilor Săi: ,,Mă duc să-l trezesc pe Lazăr, prietenul vostru, că el a adormit” (In.11,11). Desigur, moartea lui Lazăr era adormire numai pentru Iisus, iar ucenicilor, care erau nedumeriţi, le spune răspicat: ,,Lazăr a murit” (In.11,14). Iisus Se bucură pentru ucenicii Săi că n-au fost acolo când a murit Lazăr, ca să vadă ei că spusele Învăţătorului lor sunt adevărate, şi astfel să sporească credinţa lor în El şi să priceapă ei că Timpul şi Spaţiul Îi sunt supuse şi cunoscute Lui.

Iisus, mergând spre Betania, este întâmpinat de Marta cu o veste tristă: ,,Învăţătorule, prietenul Tău, Lazăr, a murit”. Dar, pe măsură ce dialogul Domnului cu Marta consumă mai multe cuvinte, Iisus o ajută să înţeleagă cine este El şi în ce relaţie Se află Fiul cu Tatăl. Cunoaşterea ei este urmată imediat de o credinţă mărturisită: ,,Eu am crezut că Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu, Care avenit în lume” (In.11,27); ,,Şi acum ştiu că oricâte vei cere de la Dumnezeu, Dumnezeu Îţi va da” (In.11,22).

Ea se află, deci, pe cărarea unei bune percepţii despre Iisus, şi nu zăboveşte să o cheme şi pe sora ei, pe Maria, să-L întâmpine şi ea pe Iisus, căci aşa trebuie să facă fiecare dintre cei ce Îl cunoaşte pe Domnul, adică să nu întârzie să-şi arate bucuria sa altora, ajutându-i şi pe ei în găsirea Lui.

Ajunsă lângă Iisus, Maria cade la picioarele Lui, şi de acolo vorbeşte cu El. Dar ,,Iisus, când a văzut-o plângând şi pe Iudeii care veniseră cu ea plângând, a suspinat cu duhul şi S-a tulburat întru Sine” (In.11,33)

Într-o asemenea stare sufletească, Iisus, ca Dumnezeu şi Om, mergea spre mormântul lui Lazăr. Nimeni nu ştia că era aproape momentul strigătului de biruinţă asupra morţii ce-l robise pe Lazăr: ,,Lazăre, vino afară!” (In.11,43). Până atunci nu s-a mai auzit o asemenea chemare poruncitoare, din moarte la viaţă, din mormânt la templu, din durere la mângâiere, din plâns la bucurie. Mulţimea de oameni era uimită la auzul acestei chemări, ba chiar uluită, când l-a văzut pe Lazăr ieşit afară din mormânt, deşi avea mâinile şi picioarele legate. ,,Până aici l-a scos îngerul Meu” se pare că spune Domnul Iisus mulţimii mirate de ceea ce vedea, ca, apoi, să le poruncească celor mai de aproape şi mai apropiaţi de Lazăr: ,,Dezlegaţi-l şi lăsaţi-l să meargă” (In.11,44). E ca şi cum le-ar fi zis: ,,Uitaţi-vă la el şi vă minunaţi văzându-l pe el cum umblă pintre voi şi vedeţi ceea ce n-aţi mai văzut, nici voi, Iudeilor de rând, şi nici voi, cărturarilor şi fariseilor răutăcioşi şi îndărătnici, plini de pizmă şi de venin! Dar mai înainte ca să-l vadă pe Lazăr înviat, mulţimea a auzit cuvintele de mulţumire ale lui Iisus grăite către Tatăl Său: ,,Părinte, Îţi mulţumesc că M-ai ascultat…. ca mulţimea care stă împrejur să creadă căTu M-ai trimis” (In.11,41-42).

Miracolul învierii lui Lazăr este un bun prilej pentru mulţimea ce stă acolo, întristată de moartea sa, dar, apoi, bucuroasă pentru învierea lui, să dea slavă lui Dumnezeu, după cum Fiul a dat slavă Tatălui.

Iisus Hristos a plâns de mila oamenilor, dar n-a îngăduit să-L plângă pe El oamenii. (vezi Lc.23,28)

Minunea învierii lui Lazăr n-a rămas fără urmări, şi ele sunt acestea:

 A crescut numărul celor ce au crezut în Iisus Hristos, iar unii dintre ei, bucuroşi, vesteau fariseilor cele făcute de Domnul Iisus.

 Caiafa a grăit sentenţios: … ,, este mai de folos să moară un om pentru popor, decât să moară tot neamul” (In.11,50). Poate, doar acum arhiereul a spus adevărul, fără să vrea, căci Omul despre Care a grăit el este Fiul lui Dumnezeu, Singurul în măsură să ,,ridice păcatele lumii”prin moartea şi Învierea Sa; prima parte a sentinţei date de Caiafa este mult dorită de el şi de supuşii lui, dar a doua nu este nici înţeleasă şi nici acceptată de către ei.

 A sporit ura de moarte a celor ce, biruiţi de satana, erau nerăbdători să-L răstignească pe Cel Nemuritor. Ba, mai mult, au ţinut sfat ca şi pe Lazăr să-l omoare, el fiind dovada vie, grăitoare şi mişcătoare a puterii dumnezeieşti care dă viaţă celor morţi, arătată de El multora, în ciuda orbirii lor.

Lacrimile Tale, Doamne, înmulţească-le pe ale noastre, iar Tu, primeşte mărturisirea plânsă a păcatelor noastre şi iartă-le, cu îndurarea şi mila Ta dumnezeiască, ce le reverşi peste robii Tăi, care se căiesc de ele.

Amin!

Iosif Badiu

Huedin