LOADING

Type to search

Sibiul de altadata

Ortodoxie si traire

Sibiul de altadata

Share

Îmi aduc aminte că nu era duminică în care să lipsesc de la Sfânta Liturghie. Copil fiind mă duceam cu bucurie la Catedrala Mitropolitană din Sibiu. Și mai rețin faptul, incredibil pentru ziua de azi, că în fiecare duminică era soare. Un soare blajin de dimineață și puternic la orele amiezii, când ne întorceam cu familia acasă…

Același traseu…ca un ritual de statornicie în credință… Strada 1 Mai – Strada Octombrie Roșu – Piața Mare – Strada Avram Iancu. Atât la ducere, cât și la întoarcere mergeam cu toții, eu și familia, foarte liniștiți. Poate mai îngândurați înainte de slujbă, pentru că simțeam că trebuie să ne întâlnim cu Dumnezeu și nu o putem face chiar oricum. La intrarea în Catedrala îmi bătea întotdeauna cu putere inima. Eram sfios, dar sigur pe ceea ce aveam de făcut. Mă îndreptam spre locul unde se așezau copiii la slujbă, un fel de podium octogonal, aflat chiar în fața centrului soleei. De pe acel podium se citea de cele mai multe ori Sfânta Evanghelie și se rostea de către preot Crezul. Noi copiii, invadam și la propriu și la figurat acest locușor, care părea predestinat pentru a ne găzdui exuberanța infantilă. Nu stăteam în afara bisericii, nu ne plimbam pe ușă afară, nu ne jucam în timpul rugăciunilor. Eram acolo, poate mai puțin implicați afectiv decât adulții, dar atenți la tot ceea ce se întâmpla în Sfântul Altar.
La Catedrală slujeau mulți preoți, marea majoritate cadre didactice ale Institutului de Teologie, somități ale cuvântului doctrinar ortodox, ierarhi, călugări etc. Momentul de vârf era venirea la catedrală a Mitropolitului. L-am văzut de multe ori pe I.P.S. Nicolae Mladin. Avea fața blândă, umană și liniștită. Erau ultimii ani de păstorire ai arhieriei sale. Predica mai rar, dar era prezent. Iar la sfârșitul slujbei, lumea îi deschidea un culoar spre ieșire, pe care dânsul pășea rar, oferind cu generozitate Sfânta Cruce spre a fi sărutată de fiecare credincios. Gestul trezea emoție și sporea popularitatea chiriarhului în rândul enoriașilor săi. La fel avea să facă și Î.P.S. Antonie Plămădeală, urmașul Mitropolitul Mladin, omul minunat, care a punctat cu foarte multă vivacitate culturală și catehetică istoria anilor optzeci ai Sibiului duhovnicesc.
Drumul de la biserică acasă se făcea cu pași vioi, pofta de mâncare era mare, iar bucățelele de anaforă, împărțite cu foarte mare grijă de crîsnicii catedralei, nu reușeau să liniștească febra stomacului. Urma masa, cu rugăciunea rostită apăsat de tata, cu solemnitatea noastră de moment, urmată de freamătul juvenil al gesturilor noastră vesele și nestăpânite, și apoi meniul care era îngurgitat cu bucurie. Niciodată nu ne plângeam de nimic, nu făceam mofturi la mâncare și pe cât posibil nu lăsam mai nimic în farfurie. Erau anii vestitei crize economice, datorită faptului că președintele Nicolae Ceaușescu dorea să stingă datoriile României către țările occidentale. Dar masa era bogată. Felul întâi, ciorbe mai întotdeauna sau supă cu tăieței de casă, făcuți sâmbăta de către mama și bunică, urmate de de bogatul fel doi, pui, piure de cartofi, salată de crudități și evident prăjiturile de la final. La facerea tăiețeilor participam și noi copiii. Mi-aduc aminte că, sâmbăta pe la amiază, îi franjuram cu mare atenție, spre a nu fi nici mai mari și nici mai mici, iar pentru a da o mână de ajutor și la facerea prăjiturilor, avem responsabilitatea de curăța nuca și de a o fărâma pe cârpător. Era frumos, era plăcut, era o mare bucurie să faci ceva, să te
simți responsabil de un bun din care aproapele tău se va bucura…
aaaaaa
Programele la televizor de duminică erau foarte scurte. Două ore la amiază, acel  “Album Duminical”, care urma emisiunilor  “Viața Satului” și “Lumea Copiilor”, astfel că la ora 16 eram deja ațipiți, într-un blând și odihnitor somn de amiază. Cred de altfel că nici nu se putea concepe duminica fără o oră de odihnă, timp în care se reumpleau bateriile energetice ale trupului și sufletului uman.

La ora 17 ne pregăteam spre a merge din nou la Catedrală. Nu se concepea duminică seara fără vecernie. Acolo cântau studenții la teologie. Câteva sute de studenți, toți îmbrăcați la costum și cravată, umpleau partea dreaptă a bisericii. Erau frumoși, înălțători și vocile lor divine. Abia îți puteai face loc în Catedrală printre ei. Intram sfioși și ne simțeam picioarele tremurânde datorită solemnității momentului. Când în timpul slujbei se cânta din sute de piepturi Imnul Lumină Lină, nu mai puteam parcă nici să respir. Era o splendoare estetică, plină de evlavie autentică, care-I făcea invidioși până și pe îngeri. Voci de aur, glasuri dăruite de Dumnezeu, se lua parcă la întrecere din jurul stranei cantorilor, făcându-ne pe noi credincioșii de rând, să ne simțim minunat și fericiți. Așa se încheia ziua de duminică, cu venirea de la biserică și somnul curat și plin de pace sufletească.

Marius Matei

Preot in Floresti, jud. Cluj. Autor al cărții "Harta credinței. Meditații catehetice pentru copii și adulți", Editura Lumea credinței, București, 2020.

  • 1

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *