LOADING

Type to search

Sinceritatea marilor iubiri

Ortodoxie si traire

Sinceritatea marilor iubiri

Share

De câte ori vine toamna un dor solemn de ducă mă poartă spre patriile necunoscute ale frumosului. De Sfântul Dimitrie, al cărui nume sunt condamnat să-l port lângă neamul meu, inima îmi pare cuprinsă într-o joacă nebună cu timpul şi constat că încă mai are forţa de a bate şi a nu se opri. Toamna mi se face ruşine de frunze, de pământul acesta pe care calc vinovat şi osândit îmi doresc pustia şi lacrimile. Spunea atât de enigmatic Francois de La Rochefoucauld, că „aproape că nu găseşti oameni care să se ruşineze că s-au iubit, în clipa în care nu se mai iubesc”. Şi timpul îmi pare mai mult decât un blestem, căci mi-aş dori să regăsesc şi să pot iubi pe toţi cei pe care nu i-am putut iubi.

Dacă dintr-o fostă iubire se poate naşte uitarea, apoi cum să poţi suporta imensitatea acestei toamne atât de străină de solaritatea sufletului meu. Da, mi-e ruşine de toamnă, de frunzele sale şi de tot ceea ce nu pot îndeajuns iubi. Şi tare mi-e teamă ca nu cumva toamna să se îndrăgostească de mine, în nepriceperea ei şi să aud în suflet cuvintele lui Bruyere: „Iubirea care se naşte pe neaşteptate este cel mai greu de lecuit!”

Aş fugi să simt toamna la Padova sau oriunde e ţara departe. Să nu mai trăiesc angoasele defectelor naţionale şi a paraliziei mentale pe care mi-o induce acest neam. Aş fugi de iubirea de neam, pentru că este din ce în ce mai grozavă şi mai insuportabilă. Şi nu pot suporta felul în care iubita mea se urâţeşte, îşi schimbă faţa şi nu se îngrijeşte pe sine însăşi.

Pentru că, poporul român se degenerează în certuri, în intrigi, în patimi. Şi acest popor, adică dragostea mea, îmi provoacă, iată, cea mai mare dramă a conştiinţei de sine.

Sunt condamnat să iubesc răstignirea, aşteptarea, să simt supliciul frustrărilor de sublim şi să sper că ceva se va mai schimba în bine. Că iubirea va întineri, îşi va alunga poverile şi în cele din urmă, ca român îndrăgostit de propria sa ţară, voi afla şi eu câteva ceasuri de sfântă tandreţe naţională. Că deşi privat de o iubire firească şi zilnică, am avut nebunia, eroismul, tragedia de a aştepta măcar către moarte o clipă de frumos.

Platon avea dreptate când spunea că “prin iubire orice laş devine un erou”. Ştiu şi sunt sigur de asta. Aş fi putut sau aş putea deveni cândva chiar eu însumi eroul ţării mele. Dacă mi s-ar permite şi lanţurile acestea pline de dramatism nu ar mai sta aşa usturătoare pe propriul destin. Dar ţara nu mă lasă să-i arăt eroismul şi felul sincer de iubire.Ţara e tristă, e păţită, e cu nervii la pământ, cu frustrările sutelor de ani în care mai toţi cei cuminţi au pierit şi alţii au trădat-o. Ţara nu mai crede în iubire de dragul iubirii, şi îmi impune legi, fasoane, lanţuri. Şi de aceea iată vânătoarea de vrăjitoare, arestări cu mascaţi, tribunale şi judecători colerici, politicieni veroşi, autorităţi intransigente la milă. Şi totul în numele unei aşa zise demnităţi naţionale… Iar viaţa trece, trece, trece şi odată cu ea şi puterea dragostei mele îşi pierde parcă vlaga, sufletul şi entuziasmul. Cioran, bietul de el, neînţeles în vorbele sale, a fost sincer şi corect când spunea că „toate neputinţele noastre se reduc la una: aceea de a iubi, aceea de a evada din propria tristeţe”. Da, şi recunosc deschis, sunt mai neputincios, mai frustrat şi mai slab ca niciodată. De aceea patriotismul meu, delirul meu, dragostea mea toropită de atâta aşteptare, de atâtea legi, de atâtea privelişti bolnave şi bătrâne, a obosit. Şi mi-e rău, mi-e tot mai rău de ţara mea…

 

Mai avem noi timp pentru ţara noastră? Mai putem răbda atâta dragoste demenţială şi feroce? Mai are Dumnezeu atâta îngheţ, ca să nu ne reverse peste inimi picurii cei fierbinţi ai împlinirii naţionale? Nu ştiu şi mi-e tot mai greu să răspund. E tristă România. Şi tare îmi mai doresc o rază de soare, o vară fără de sfârşit, un izvor de mir şi de iubire nesfârşită.
 
 
pr. Catalin DUMITREAN
 

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *