Smerenia la Maxim

Rămas orfan încă de la nouă ani, viitorul monah Maxim îşi pune toată viaţa la baza Crucii. Nu îşi dedică doar o parte din viaţă, ci fiecare gând, fiecare gest. Astfel, fiecare secundă devine rugăciune, şi încă fierbinte. Este crescut de către nişte călugări palestinieni, trimişi cereşti, care îl vor deprinde cu modul de viaţă bineplăcut în faţa Celui Iubitor. Prin pronie divină, ajunge secretar al împăratului bizantin al vremii. Nu i se urcă la cap (nu rezolvă „licitaţii”), ci mărturiseşte ortodoxia în faţa ereticilor, chiar cu preţul suferinţelor.

Căutând liniştea, se retrage pe malul Bosforului. Situaţia politică se agravează (împăratul face compromisuri cu ereticii, neţinând cont de părerea sfântului, să nu negocieze cu „tâlharii”). Pentru că nu admite o coabitare cu viclean-mincinosul diavol, Maxim este arestat şi exilat în Tracia. I se taie limba şi mâna dreaptă, dar el continuă să vestească întruparea Adevărului în Persoana lui Iisus Hristos. Nu se lasă intimidat, nu îl sperie ameninţările, ci le primeşte cu râvna primilor creştini. Este exilat din nou, de această dată în Caucaz. Trece la Domnul la vârsta de 82 de ani, după o viaţă întreagă dedicată slujirii Adevărului. Moare ca simplu monah. Refuză de mai multe ori scaunul de patriarh, pentru că nu vrea să fie „politic corect”. Imediat după moarte, se petrec minuni la mormântul sfântului (izbucnesc trei flăcări).

În secolul al şaptelea, cărţile sfântului erau preferatele laicilor, care absorbeau adevărul inspirat. Maxim a fost un mărturisitor al credinţei. El nu a făcut niciodată teologie pentru teologie (să se afle în treabă, să îşi ocupe timpul), ci doar pentru trebuinţele concrete ale Bisericii din timpul său. Nu a vrut să se evindenţieze în nici un fel pe sine, ci doar să fie o temelie împotriva minciunii. Este un reper pentru toţi teologii care urmează (Simeon Noul Teolog, Nicolae Velimirovici, Iustin Popovici, dar – mai ales – Dumitru Stăniloae). Sfântul Maxim Mărturisitorul are un deosebit de mare rol în păstrarea tezaurului credinţei până azi (alături de Grigorie Palamas şi Marcu Eugenicul).

Smerenia se simte din fiecare pagină scrisă de dânsul. Este convins că nu lumina produce mizeria dintr-o cameră, ci doar o evidenţiază(rugăciunile dreptului pentru un păcătos trebuie însoţite de pocăinţa reală a păcătosului). Rugăciunea ne înalţă pe noi la Dumnezeu, nu Îl coboară pe Dumnezeu în gunoiul nostru. Trebuie să ne debarasăm de această mizerie, de zgura care ne sufocă. Părăsind binele, automat păcătuim (intrăm în sfera răului). Păcatul este o inepţie, o hoţie, dar şi o părăsire, un abandon, o lipsă, o amăgire dezolantă.

Cea mai mare bogăţie este una singură şi nu poate fi înlocuită: este aceea de a fi veşnic cu Dumnezeu. Iar dacă Tatăl îngăduie suferinţa noastră, a copiilor, este numai pentru a ne întoarce la El. Dar de drag, nu din obligaţie. Prin credinţă, ne umplem de speranţă şi de iubire, constatând în fiecare zi că tot ceea ce a pierdut Adam (mântuirea), a recâştigat Iisus Hristos. Mântuirea se câştigă greu, dar nu se mai pierde (dacă s-ar câştiga uşor, s-ar pierde la fel de uşor). Tuturor celor ce au „dor” după veşnicie şi nu se încurcă în labirintul materiei, Dumnezeu le va da bunătăţile nepieritoare. Smeritul călugăr ne învaţă că nu putem vorbi niciodată despre Dumnezeu, fără să folosim Sfânta Scriptură (ar fi o îndrăzneală necugetată). Sfântul Maxim Mărturisitorul nu are doar o inteligenţă sclipitoare, ci, în primul rând, o viaţă curată.

MM