Smerenie și ateism
Share
Mircea Vulcănescu scrie că adevărata smerenie nu are nevoie să se arate și să fie recunoscută. Dumnezeu vede cele ascunse și îi va răsplăti pe cei smeriți. Chiar dacă lumea nu reușește să îi identifice sau să îi promoveze. Cei smeriți au o singură pilă, la Dumnezeu.
Părintele Constantin Sârbu scrie că credincios adevărat este acela care, făcând binele, nu se măsoară cu semenii săi, ci cu Învăţătorul său, căci cine se măsoară cu alţii, totdeauna se va mândri , dar cine se măsoară cu Domnul, acela îşi va găsi întotdeauna măsura smereniei sale.
Acesta ar trebui să fie scopul nostru: să ne smerim sub voia lui Dumnezeu, iar viața și suflarea noastră să fie doar pentru a împlini poruncile Lui, nu să atingem așteptările și cerințele oamenilor.
Am primit prin poșta electronică un mesaj semnat Elena J., pe care îl redau în întregime: Ai trăit toată viața în păcate și la spovedanie vrei să primești iertare fără nici un canon. Nu se poate! Ai stat toată ziua la televizor, iar seara vrei să ai mintea limpede și curată la rugăciune. Nu se poate! Ai mers și tu o dată la biserică, și vrei ca Dumnezeu să-ți împlinească rugăciunea. Nu se poate! Ai aprins și tu o lumânare la biserică și cu ea vrei să cumperi raiul. Nu se poate! Ai făcut și tu câteva fapte bune, și vrei cu ele să compensezi toate faptele rele. Nu se poate! Ai refuzat și ai înjurat toată viața preoții, iar la sfârșit cauți serviciile lor, slujbe și rugăciuni. Nu se poate! Ai fost toată viața robul diavolului și al păcatelor, iar la moarte vrei să-ți scrie pe cruce: „robul lui Dumnezeu”. Nu se poate! Ai uitat toată viața de Dumnezeu, iar pe patul de moarte îți aduci aminte de El și vrei să te audă. Nu se poate! Ai trăit toată viața fără Dumnezeu, și la sfârșit vrei să intri în raiul Lui. Nu se poate! Ai trăit numai în lux și desfătări, necunoscând suferința și durerea, iar dincolo tot de fericire vrei să ai parte. Nu se poate! N-ai dus niciun pomelnic niciodată la biserică, și după moarte vrei să fii pomenit. Nu se poate! Ai ținut minte răul toată viața și n-ai iertat pe ceilalți, dar tu vrei să fii iertat de către Dumnezeu. Nu se poate! Te-ai afumat toată viața cu tutun, iar la sfârșit vrei să ai parte de tămâie bine mirositoare. Nu se poate! Ai făcut toată viața numai nedreptăți, iar la sfârșit vrei să fii trecut în rândul drepților. Nu se poate! Ai fost toată viața ta un tâlhar și-un nelegiuit, iar după moarte vrei să fii lăudat și cinstit ca pe un om bun. Nu se poate! Ai râs de creștini și i-ai urât toată viața, iar la sfârșit vrei să fii îngropat creștinește. Nu se poate! Te-ai târât toată viața prin mocirla păcatelor, iar la sfârșit vrei să te înalți ușor ca un porumbel, curat. Nu se poate! Ai iubit toată viața întunericul, și la moarte vrei să ajungi în lumină. Nu se poate! Lucrează la mântuirea sufletului cât este ziuă, căci vine moartea și nu se mai poate face nimic.
Câteva monstre de gândire evoluată ateistă am intenționat să ilustrez, dar nu am găsit decât trivialități și obscenități, de neredat. Pentru un ateu, este imposibil să renunțe la mândrie și este dificil să înțeleagă că ortodoxia înseamnă normalitate, bun simț și frumusețe, nu ciumă roșie, cum a fost manipulat să creadă. Ateul consideră smerenia ceva înjositor și absurd, deoarece raportează totul doar la propria persoană, nu la Dumnezeu. Ateul nu suportă să îi spună cineva că desfrâul e păcat și face din ostilitatea față de creștinism un program de viață, uneori singurul.
Ateismul nu este altceva decât zgomotele pe care le fac oamenii nerezonabili în prezența dogmei religioase. Când aud de sfințenie, urlă demonii din ei. John Wright scrie că, dacă ateismul ar rezolva toate nenorocirile umane, atunci Uniunea Sovietică ar fi fost un imperiu al bucuriei și al iepurașilor dansanți în locul țării cadavrelor.
Repet destul de des o idee a lui Wladislaw Reynmont: Ateul aude că bat clopotele, dar nu știe la care biserică. Abia când vom vedea o lume fără iubire, vom înțelege ce înseamnă ateismul. Isaac Newton spune că ateismul este opus evlaviei și smereniei și că este cel mai odios (și lipsit de sens) lucru pentru omenire. Dar omul nu se naște din ateism. El este născut pentru a crede.
Nu există evanghelie a ateismului. Ateii nu se roagă la altarul unui afiș al lui Richard Dawkins. Ateismul este lipsa credinței, nimicul, golul. Ia totul, fără să pună nimic în schimb. Dumnezeu dăruiește totul, cerându-ne la schimb smerenia. Viața este un proces de dobândire a smereniei, ca valută care ne cumpără Împărăția lui Dumnezeu.
Familia Bisericii nu este niciodată disfuncțională, deoarece Hristos este Capul ei. Intrăm în Împărăția lui Dumnezeu prin Botez, moartea nu schimbă nimic. Nădăjduim că vom sta lângă Dumnezeu. Că Îi vom smulge bunăvoința. Că nu vom mai resimți lipsa iubirii. Păcatul vine din această lipsă. Iubirea iartă și ne împacă, alungă deznădejdea și întărește credința. Nimic altceva nu convinge harul să rămână în noi, decât puterea iubirii. Vom scăpa de boli și vom sluji Domnului[1]. Virtutea nu mântuiește pe nimeni dacă nu există iubire. Dacă nu urmăm această cale, nu este cu putință să ne mântuim. Dorința de a-L iubi atât de mult vine din faptul că El are o iubire infinită. Cei care Îl iubesc conlucrează mereu pentru a face binele.
Cum putem birui slava deșartă: comparând slava cerească cu lucrurile prezente[2]. În sufletele smerite Se odihnește Dumnezeu. Cum rămânem în smerenie: amintindu-ne că nu ne facem decât datoria. Cum ne vindecăm de mândrie: amintindu-ne de unde am pornit și cât de mult ne-a ajutat Dumnezeu.
Mândria ne face nesăbuiți. Din mândrie se naște disprețul față de sărmani, care este cea mai mare îndepărtare de Dumnezeu. Aici ne poate duce ignoranța, aroganța și nesimțirea. Slava deșartă le preferă pe cele prezente și trecătoare, în locul celor viitoare și netrecătoare. Cel mai nebunesc lucru: să ne propunem ca numele nostru să rămână în amintire pe pietre, în loc să ne bucurăm că numele nostru este scris în Ceruri. Slava deșartă este fiara de care greu ne dăm seama că există și de care ne apărăm mult prea puțin. Slava deșartă pe toate le pierde, nimic nu câștigă. Este mai rea decât nebunia.
Cum ne izbăvim: prin răbdarea necazurilor care ne smeresc și prin cercetarea altor necăjiți. Să nu mai fim robii laudelor, ci ai lui Hristos! Să nu ne mai lăsăm orbiți de imaginea de sine! Dacă disprețuim slava deșartă, ne facem asemenea lui Dumnezeu[3]. Lauda noastră este Crucea lui Hristos!
Legătura iubirii din familie sporește evlavia. Să ne îngrijim să existe pace în familie! Să nu distrugem darul lui Dumnezeu! Iubirea lui Hristos față de Biserică este modelul. Să Îl rugăm pe Hristos să vină la nunta noastră! Înainte de alții, să Îl chemăm pe El. Nunta păstrează sfințenia care vine din credință. Să căutăm refugiu în învățăturile Evangheliei. Să nu tratăm nimic serios cu superficialitate.
Strămoșii noștri au locuit în sate, noi ne-am mutat pe internet. Și derulăm totul rapid, mult prea rapid, fără să empatizăm. Să nu ne izolăm în catacombe imaginare fără să fie nevoie, să ne păstrăm discernământul duhovnicesc. Să nu ne pierdem seninătatea. Răul a fost deja biruit! Sufletul nostru poate deveni casa lui Dumnezeu, iar nu peșteră de tâlhari.
Presa franceză semnalează că „în sfârșit, icoana Fecioarei a fost scoasă din Școala Laval Isère”. Cât de tristă este viața fără dragostea noastră pentru Maica Domnului! Când a devenit omenirea atât de superficială?! În numele laicității… Este straniu cât de mult ne preocupăm doar de partea profesională a elevilor, lipsindu-i de învățătura care contează. Biserica ne recomandă cunoașterea Sfintei Scripturi, ca resursă pentru viață. Biserica anunță mântuirea, iar superficialii nu vor avea nici o scuză că nu au știut.
Evanghelistul Marcu surprinde perfect contextul: unii Îl caută pe Fiul lui Dumnezeu din iubire (cum Îl caută Fecioara Maria la Ierusalim la 12 ani), iar alții Îl caută din ură (cum Îl caută duplicitarii și aroganții să vadă dacă își ridică batista de jos de sabat).
Fiul lui Dumnezeu ceartă vântul și vântul se potolește. Pe oameni nu îi ceartă, dar le spune limpede de ce să se potolească: deoarece numai așa vor moșteni cea mai mare avere, viața veșnică. Deci, să facem ceva în minus: să nu ne îngrijorăm, asta ne va potoli mânia, ne va liniști, ne va aduce fericire.
Ferice de cei neatașați de lume și lipiți de cer! Ferice de cei care iubesc fără să eticheteze! Ferice de cei ce primesc adevărul și părăsesc minciuna! Ferice de cei ce cred în Fiul lui Dumnezeu, că vor și învia împreună cu El!
Evanghelistul Ioan redă sinteza: omul trebuie să se nască din nou, să nu mai compare nimic nou cu vechiul, să dea un restart, o devirusare completă. Putem deveni mai buni. E în puterea noastră să ne schimbăm caracterul, să ne convertim cu adevărat, nu doar formal. Să ne asumăm acest angajament de a-L urma pe Fiul lui Dumnezeu oriunde, până la marginea lumii. Doar asta fac îndrăgostiții, nu?
Apostolii s-au bucurat enorm să Îl vadă pe Fiul lui Dumnezeu după înviere. Noi ne mai dorim asta mai mult decât achiziționarea unei mașini electrice sau a unei vacanțe tropicale? Suntem dispuși ca din iubire să renunțăm la tot pentru El? Îl iubim pe Fiul lui Dumnezeu sau doar ne amăgim?
Apostolul Pavel ne sfătuiește să nu ne fie rușine să recunoaștem că prețuim Evanghelia, oricâte ironii am auzi. Deja le-am auzit pe toate, doar se repetă. Cum am răbdat ultimii 20 de ani, tot așa să rezistăm și următorii 20. Acum știm ce avem de făcut, ne-am obișnuit și nu mai suntem atât de supărăcioși pentru fleacuri. Știm care este miza (fericirea veșnică) și nu putem renunța.
La Dumnezeu poate veni oricine, oricând, dar nu oricum. Nu ne oprim din drumul către Dumnezeu, ca să nu ne ajungă din urmă răzbunătorul. Avem nevoie disperată de dragostea lui Dumnezeu. Osteneala noastră nu va fi zadarnică.
Apostolul Pavel ne îndeamnă la vigilență, ca să nu ne fure nimeni mințile cu alte învățături, oricât de tentante ar fi acestea. Cine găsește iubirea, nu o mai caută în altă parte.
Psalmistul David ne asigură că Dumnezeu este ajutorul nostru, puterea noastră și scăparea noastră din toate necazurile. Aparținem Lui și asta ne e de ajuns.
Dan Marcovici
–-‐––––––-
[1] Sfântul Teofan Zăvorâtul, Boala și moartea, Ed. Sophia, Bucureștu, 2007, p. 13. Vezi și Kallistos Ware, Împărăția lăuntrică, Ed. Christiana, București, 1996, p. 55.
[2] Sfântul Ioan Gură de Aur, Cuvinte de aur, vol. II, Ed. Egumenița, Galați, 2012, p. 255. Vezi și Averchie Taușev, Nevoința pentru virtute. Asceza într-o societate modernă secularizată, Ed. Doxologia, Iași, 2016, p. 151, precum și Zaharia Zaharou, Lărgiți și voi inimile voastre, Ed. Reîntregirea, Alba-Iulia, 2009, p. 292.
[3] Sfântul Ioan Gură de Aur, Cuvinte de aur, vol. III, Ed. Egumenița, Galați, 2012, p. 375.
