LOADING

Type to search

Ortodoxie si traire

Tata plecat nu-i altceva decât partea integrantă a propriei paternităţi copilului său

Share

În data de 1 decembrie părintele Constantin Necula a susținut o conferință la Cluj Napoca în timpul căreia a amintit de prietenia lui cu Mihai. Mai jos am atașat cateva bucăți din conferința dânsului.

 

A murit de curând un prieten foarte bun, profesor de matematică. A murit la 33 de ani bolnav de cancer. Atât de bine şi-a crescut copilul în Hristos şi în biserică încât toată slujba înmormântării sale fiul său a ţinut crucea tatălui său la capul tatălui său. N-a stors o lacrimă. Copil în clasa a şasea. M-a zdrobit. M-a făcut praf. Preoţia mea a fost o cârpă lepădată înaintea demnităţii lui ca fiu al tatălui său care credea că a înviat Hristos. M-a spart. Am zis măi nene mai mult de atâta nu ai … Şi n-am avut curaj nici măcar să-l iau în braţe. Adică el era biruitorul.

Dacă ar fi vrut să facă un gest de pogorământ ar fi trebuit să mă ia pe mine în braţe. Şi le-am spus copiilor, mai cu seamă copiilor care au fost strânşi în curtea şcolii …. A fost cel mai frumos omagiu pe care l-am văzut vreodată adus profesoratului românesc. Când câte un ministru dintr-asta care azi e ministru mâine nici dracu nu mai ştie cine e, cum n-a ştiut nici când a fost ministru nimeni despre el nimic, câte un papagal de-acesta s-ajunge în formulă politică ar trebui să filmăm înmormântările unuia dintre profesori şi învăţători. Ştiţi, să-l luăm să vadă cum gestionează copiii onoarea pe care o acordă profesorului. Şi dacă nu e capabil să dea aceeaşi onoare unui profesor să stea acasă să facă chimie; cu oţet, cu zahăr, cu ce-o fi având el.

Nu interesează pe nimeni un om care emite ordine fără să aibă cultura onoarei pe care trebuie să o acorde unui profesor. Ştiţi cum au fost copiii ăia: o stradă lungă, cam cât am făcut noi de la intrarea înspre parc până aici, plină de copii pe o parte şi pe alta, toţi cu flori, maşina profesorului trecând printre ei, intrând în curtea interioară a şcolii şi toţi copiii ăia mulţi trecând după aceea prin şcoală efectiv în curte ca să-şi întâmpine profesorul. Toţi erau cu flori în mână,  dar  n-au mai avut unde să le pună. Maşina deja era plină de flori. Şi le-am spus ieri când am mers la liceul lor a-ţi luat cea mai mare notă la cea mai grea dintre matematici. Voi, prin profesorul vostru de matematică, aţi rezolvat cea mai grea necunoscută a ecuaţiei care este moartea. Iar limita de şir pe care aţi descoperit-o e învierea în Hristos; pentru că gestul lor nu mai era un gest de despărţire ci şi un gest de te aşteptăm în continuare. Ştim că te-ai dus să predai într-o facultate sau într-o şcoală net superioară, într-o şcoală net superioară celei în care suntem noi.

Din când în când te rugăm să ne mai cercetezi. Asta spunea gestul lor. Când un copil cinsteşte aşa profesorul său sau învăţătorul său eu pun pariu că şi acum dintre cei cu părul alb dacă vă întreb şi acum ştiţi cum le chema pe învăţătoarele voastre. Sunt convins. Care nu ştiţi să vă fie ruşine. Dar în general ştim toţi cum le chema pe învăţătoarele noastre. Şi dacă am avea fermitatea mărturiei ca să vindecăm rana de educaţie care ni se întâmplă exact de la învăţătoarea noastră de altădată ar trebui să pornim restaurarea asta.

 

Văzându-l pe copilul acela ţinând crucea tatălui său, m-am întrebat profund: ce-i va mai oferi tatăl său de acum înainte? Şi mi-am dat seama că nu mai avea ce să-i ofere. I-a oferit tot. Deci l-a crescut fără televizor, fără computer, cu o grămadă de cărţi. Puştiul şi lucrează la Humanitas acolo, îi ajută pe copii la cărţi. Un copil care îi ajută pe alţi copii să îşi aleagă cărţile. Puştiul a citit 300 de cărţi pe an. În clasa a şasea, băi. Fără nici o glumă. Deci nu glumesc… are fişe de lectură. Scrie. Scrie absolut fenomenal. Tatăl lui în schimb l-a crescut într-o sărăcire de bună voie şi lipsa oricărui cult al personalităţii sale. Când tatăl lui a plecat era ca şi cum pentru o vreme rămânând numai cu mama se schimbă doar plăcuţa de pe uşă dar nu şi uşa. Mă uit la ei… trec în fiecare dimineaţă, îi văd… dacă nu o văd pe doamna îi văd pe copii… dacă nu îi văd pe amândoi. Oricum erau nedespărţiţi, acum erau de neînchipuit despărţit şi mă uit la ei: n-au schimbat nimic. Ritmul lor este acelaşi. Hainele lor sunt aceleaşi. Tata plecat nu-i altceva decât partea integrantă a propriei paternităţi copilului său.  Sunt convins că puştiul acesta va fi un tată grozav.

 

Ciprian Voicu

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *