LOADING

Type to search

Tatăl, fiul şi fluturele

Ortodoxie si traire

Tatăl, fiul şi fluturele

Share


                     Ideea scrierii acestui articol mi-a venit vizionând la televizor o reclamă, una dintre puţinele reclame cu mare putere de educare moral-creştină, desigur, pentru cei ce vor s-o înţeleagă (că dacă ne uităm numai după „fluturi”, cu puţine ne vom alege). Titlul articolului, dezvoltat, s-ar mai putea scrie (şi)  aşa: Fiul, ascultând întrebarea repetată (cu ţintă precisă şi scop nemărturisit) a tatălui său, îi răspunde pe un ton aspru, supărat că nu „ştie” ce e acela un fluture, în timp ce acesta, sub povara bătrâneţei, rabdă şi se întristează, dar se consolează cu biruinţa din finalul dialogului.

                     O plimbare prin parc, dorită poate mai mult de tatăl încărcat de ani, cu barba argintie, împreună cu fiul său, şi  puţina odihnă pe o bancă, sunt prilejul unui dialog scurt, plin de învăţăminte pentru fiu şi dureros pentru tată. Nu ştim cine pe cine aştepta în parc: tatăl şi fiul aşteptau fluturele, sau acesta, cu zborul său tainic şi „provocator”, dorea prezenţa celor doi. Dialogul dintre tată şi fiu se înceheie cu o lecţie dată fiului, cu o „temă de casă” dată elevului, pe care chiar el o citeşte cu voce tare în faţa „profesorului” (şi a multor telespectatori, elevi şi profesori deopotrivă), ca să o ţină minte cât va trăi.  Oricum, în lipsa fluturelui, dialogul n-ar fi avut loc, iar morala creştină nu s-ar fi  împlinit.

                     Iată, un necuvântător mijloceşte dialogul celor doi cuvântători, dialog ce lasă „la vedere” o uşoară aluzie la una din cele zece porunci dumnezeieşti, date omului, prin Moise, pe muntele Sinai: „Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, ca bine să-ţi fie ţie şi să trăieşti ani mulţi pe pământ”.

                      Fiul s-a supărat pe tatăl, fiindcă acesta „nu cunoştea” insecta care îl desfăta cu gingaşul şi nevinovatul ei zbor, voind parcă să-l pregătească pentru trăirea unei dezamăgiri neaşteptate, ca urmare a insistenţei sale, greu de explicat pentru fiu. Răspunsul dat tatălui său, la prima întrebare, nu justifica repetarea ei, doar numai dacă n-a auzit-o bine. Dar ştiind că aude destul bine, s-a mâniat fiul, neputându-se stăpâni să strige: „De ce faci aceasta?” Iată întrebarea a cărei repetare avea ascunsă în ea morala creştină, „servită” pe o bancă: „Ce este acesta (era vorba de fluturele care se aşeza, fie pe jurnalul ţinut de tatăl, pe genunchi, fie pe umărul fiului)?” Tonul ridicat al cuvintelor l-a întristat pe tatăl, văzând că fiul n-are răbare în a-i răspunde chiar şi „de şapte ori” la aceeaşi întrebare. Dar, după trei întrebări, tatăl, îndurerat peste măsură, s-a oprit. I-au fost suficiente doar atâtea pentru a deschide jurnalul în care era consemnată o „întâmplare” petrecută cu mulţi ani în urmă, şi a-l da fiului său ca să citească în el un dialog mai vechi, între aceiaşi protagonişti (fiul avea doar trei ani), când el întreba şi tatăl răspundea.

                     Tatăl a indicat cu degetul arătător locul unde el a scris ceea ce fiul era îndemnat (nu silit) să citească. Tatăl a acordat deplină libertate fiului (nici nu l-a privit în ochi). El putea să nu citească, dar, poate, şi-a dat seama că îl supărase destul de tare pe tatăl său, şi nu voia să adauge păcatului făcut, încă unul, pe cel  al neascultării. Şi putea citi doar pentru sine, în gând. Dar pentru a nu cădea în această greşală „nevoită”, tatăl i-a cerut fiului să citească cu voce tare. Efectul mustrător (în cazul de faţă) al cuvintelor citite este cu atât mai mare, cu cât ele – cuvintele – ajung la urechile mai multor ascultători. Ceea ce trebuia ştiut s-a citit şi s-a auzit. Fiul a citit cu voce tare, cum el, aflat la plimbare cu tatăl său, poate prin acelaş parc, i-a pus tatălui iubit atunci (era cu mulţi ani mai tânăr!) aceeaşi întrebare, dar nu numai de trei ori, ci de şapte ori mai mult. Tatăl nu s-a suprărat pentru repetarea aceleeaşi întrebări, ci de fiecare dată îl îmbrăţişa şi îl iubea mai mult, sporindu-i  bucuria  că are cui să răspundă.

                     Fiul, ca semn al recunoaşterii greşelii sale, şi-a plecat capul pe umărul şi gâtul tatălui său, iar tatăl l-a făcut să înţeleagă că îi acordă deplină iertare. La sfârşitul reclamei putem citi această învăţătură mustrătoare: „Cât de mult timp ni se oferă să vorbim, şi nu găsim timp să ascultăm!” Fiul  a repetat de multe ori întrebarea, deci a vorbit mult, dar i-a venit greu să aculte, şi numai de trei ori, întrebarea tatălui său! Stă în firea noastră păcătoasă să aşteptăm multe şi să oferim puţine!

                     Poate, tatăl, având jurnalul la el, a consemnat şi acest „dialog”, pentru a-l arăta şi nepotului său, la vremea potrivită, ca să înveţe din el ce e bine şi ce e rău.

                     Doamne Dumnezeule, dă-ne răbdarea Fiului şi iertarea Tatălui!

 

   Iosif  Badiu

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *