LOADING

Type to search

În trăirea speranței e prezent Dumnezeu

Ortodoxie si traire

În trăirea speranței e prezent Dumnezeu

Share

Când te apuci să faci curățenie în casă, vezi ce dezordine era. Când te apuci să faci curățenie în suflet, vezi ce dezordine era. Înainte nu observai asta. De ziua cuviosului Irodion, părintele zise:

  • Caută să descifrezi care este rostul tău pe lume. Fără o destinație precisă, existența ta va fi o catastrofă. Cei mai mari savanți, cele mai mari genii, care te pot ajuta sunt sfinții.

Unica soluție a crizei actuale este reîncreștinarea. Organizarea vieții prin cultivarea valorilor spirituale. Este penibil să ignori cât de ignorant ești. Iar Locurile Sfinte e important să le vizitezi mai ales după moarte… În trăirea speranței e prezent Dumnezeu.

Căpătuiala este mult mai periculoasă decât un cutremur de gradul 9. Când bogații sărăcesc, au șansa să spere la o altfel de bogăție. Dacă Rabbi S-a așezat pe Cruce cu mâinile goale, de ce s-ar gândi discipolii la averi? Nici un suflet nu se poate mântui fără Hristos. Câtă vreme bisericile sunt deschise, Porțile Raiului sut deschise. Hristos va birui în noi.

  • Cum povestești o Carte pe care nu ai citit-o? Poate nu o cunoști deloc. Sau doar ai răsfoit-o superficial. Sau ai uitat-o.
  • Un non-cititor este un non-practicant. Nu poți respecta ceva ce nu cunoști. Nu poți iubi ceva ce nu aprofundezi. Unii nu cunosc nici Poruncile, bâjbâie cu greu vreo trei-patru, inventează a cincea și se-ncurcă definitiv la a șasea, neștiind câte or mai fi.
  • Catehumenilor care nu știau carte LI SE CITEA din scrisorile sfântului Pavel. Acum cine mai ascultă, cine mai citește altora? A scăzut interesul. Este mai mult o preocupare intelectualistă, străină de pietismul nebolnăvicios. Multe parohii explică chiar ceea ce citesc, dar numai mall-urile sunt pline la acea oră.
  • Înainte erau puține exemplare, citite de mulți, acum e exact invers. Oamenii preferă să citească despre violuri. Nu se bucură de un astfel de cadou și nu profită de șansa pe care o au. Nu zic să își neglijeze familia, dar să aibă măcar curiozitatea de a vedea și finalul.

Cititul nu e o obligație în înțeles coercitiv. Poate ai șansa unor cateheze trăite, rostite de un duhovnic. Dar tot vrei să cunoști, să captezi, să păstrezi, să transmiți. Situația devine jenantă când povestești Cartea unuia care se află în aceeași situație: nu a citit-o nici el, dar nici unul nu recunoaște, ci ambii discută și chiar polemizează.

Asta este ipocrizia. Să pretinzi că ești specialist într-un domeniu în care nu te pricepi. Să îi duci în eroare pe alții, iată o țintă demonică plină de mândrie. Să pozezi în ceva ce nu ești, ce nu te reprezintă, fără să știi măcar de ce. Generalizarea acestei minciuni arată tocmai importanța Cărții. Nimeni nu își permite să recunoască adevărul, ca să nu fie etichetat incult.

Este o culpabilitate conștientă, care are la bază doar lenea. Repet: este penibil să ignori cât de ignorant ești. Există măcar o carte, oricare carte, pe care să o fi citit cu atenție? Care să fie considerată reper?

Orice fel de a nu citi Cartea este diabolic. Oricare ar fi motivul pentru care nu cunoști Cartea, este nescuzabil. Comoara găsită pentru care vinzi totul ca să o cumperi este tocmai Cartea. Este ghidul tău CUM SĂ SCAP DE INFERN. Neglijează călăuza și vei greși destinația.

Fără un reper clar, viața este pierdere de vreme. Un copil care nu citește de răsfățat ce e are toate șansele să sfârșească lamentabil. Un adolescent care nu lecturează are mai puține indicii și se poate rătăci mult mai ușor.

Cea mai radicală greșeală este să nu citești niciodată. Adică să nu comunici, să nu te rogi, să nu acumulezi indicii despre cum să îți umpli candela cu untdelemn. Este cea mai nocivă abstinență posibilă, este starea de bestialitate.

Este dificil să crezi ceva ce nu ai auzit și e și mai dificil să fii salvat fără să crezi. Este și mai dificil să afirmi că tărie că nu ești de acord cu ceva ce nu cunoști absolut deloc. Majoritatea celor care atacă Biserica nu au citit nici un sfert din Carte, au deschis-o dar unde li s-a sugerat. Dușmanii Cărții chiar nu știu ce fac și habar nu au nici de ce. Pur și simplu sunt amăgiți. Dacă haita spune că mărul nu e bun, non-cititorul Cărții nu îndrăznește să îl guste, de frică să nu se otrăvească și privește extrem de suspicios pe cei ce consumă zilnic și susțin că nu au murit.

Pe de altă parte, leneșul se plânge că nu are putere, că viața lui nu are sens. Iar salvarea e atât de aproape. Cartea este duh de rugăciune, nu este o carte oarecare, este forța speranței la puterea plus infinit. Chiar dacă nu citești tot ce citești, aghiuță înțelege și pleacă, stai liniștit.

Necitirea nu este neapărat ostilitate, cât deznădejde. Dacă am ști ce are să ne spună în Scrisoarea de dragoste Cel ce ne iubește, am avea speranță. Și această speranță ar fi o virtute care ne-ar transforma tristețea în cea mai mare bucurie. Ca să constați asta este suficient să deschizi la orice pagină.

Punctul de atracție e de găsit în orice fragment. Unii poate nu citesc Cartea pentru că nu sunt stimulați de un profit material imediat. Dacă ar ști că ei câștigă în planul veșniciei mai mult decât echivalentul a 100 de euro pe pagină…

Este suficient cât ai îngânat ce au spus alții despre ea. Poate te-au înșelat, nu vei știi niciodată dacă nu o citești. Iar citind-o, să dea Domnul ca inima ta să se miște nițel, să nu dorească totul doar pentru ea. Să învețe să și dăruiască.

Nu suntem fericiți pentru că nu știm Fericirile. Nu suntem optimiști pentru că știm Evanghelia după Ioan. Accesul nostru la informație este blocat doar de propria voință. Foarte rar am auzit două persoane discutând sincer despre Carte, deși mă învârt prin cercuri unde te-ai aștepta la mai multă preocupare și pentru necărămidă.

Părintele mi-a insuflat din fragedă copilărie iubirea față de Cuvântul lui Dumnezeu, făcându-l viu prin slujirea de la biserică și de acasă. Există Dumnezeu, pentru că părintele este omul Lui. În Cartea speranței veșnice întâlnim mulți astfel de oameni: Iosif, Daniel, Iov, Pavel. Știam de ei înainte să știu să citesc, din vina părintelui.

La fiecare Liturghie, Vecernie, Paraclis sau înmormântare, părintele vorbea din lacrimile Cărții. Se hrănea din ele și ne hrănea și pe noi. În clasa a cincea am văzut prima dată desenele animate Cartea cărților și de multe ori am exclamat: Părintele nu ne-a zis așa! Citisem fragmente, dar complet am terminat-o abia în clasa a noua.

Unii au uitat-o la pubertate, s-au dezis de ea, deși înainte au iubit-o mult. Ne rugăm pentru ei, că nu știu ce fac. Atât de tare au uitat-o, încât se întreabă dacă chiar au citit-o, dacă mai poate fi considerată carte citită. Slăbiciunea memoriei nu poate fi negată. Dar un îndrăgostit citește zilnic biletul de dragoste al iubitei, dacă e cu adevărat îndrăgostit.

Alții uită tot. Aceștia sunt cei mai fericiți. Pentru că de fiecare dată o citesc cu bucuria primei întâlniri de dragoste. Aceștia nu țin mânie. Am întâlnit o persoană de acest gen. Dincolo de diagnosticul medical, cred cu tărie că D. e aproape de rai, pentru că nu urăște ce nu își mai amintește și se bucură de înviere ca un copil care aude prima dată că Hristos a înviat. Dar – mai ales – uită binele făcut și nu se mândrește cu el.

 

Marius MATEI

P.S. Un articol prost se scrie la fel de greu ca un articol bun.

Tags:
Marius Matei

Preot in Floresti, jud. Cluj. Autor al cărții "Harta credinței. Meditații catehetice pentru copii și adulți", Editura Lumea credinței, București, 2020.

  • 1

You Might also Like

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *