LOADING

Type to search

Trepte spre Bethleem

Ortodoxie si traire

Trepte spre Bethleem

Share

Ne apropiem de Marea Bucurie. Suntem in mult dorita asteptare. Dar nu putem stagna. E nevoie de un urcus, cat de mic, dar constant. Anticipam stergerea lacrimilor. Dam slava Celui nascut in iesle! Azi am aflat ca o cunostinta s-a imbolnavit grav. Este sufletul nostru, de care ne amintim vag cate ceva disparat din copilarie. Cum se purifica, cum se desfata in paraclise tomnatice, cum zburda vesel pe pajistea raiului inocentei. Acum am incercat sa divortam de el. Sa ii negam existenta. Multi profesori atei ne-au invatat ca nu exista suflet, nici pacat, nici demoni, nici pedeapsa, nici iad. Asa ca totul e permis, zic ei! Si am trait (prea) multi ani ca si cum sufletul nu ar fi al nostru. Dar el continua sa ne astepte. Era foarte flamand dupa dialogul cu Tatal, foarte insetat de Sangele mantuitor al Fiului si foarte dezgolit fara scutul Duhului. Numai ca Domnul Dumnezeu cel Atotputernic ne-a harazit in cale mari duhovnici, care au rasucit cheia inimii si au preschimbat rautacismele in luminite. Acum constientizam marea pierdere. Dar nu e (niciodata) prea tarziu. Mesia Domnul e tot acolo, la Usa. Sta si bate. Nu a plecat, nu a renuntat, chiar daca e zgribulit: e foarte bucuros de revenirea noastra.

Sfintii (aliatii care ne elibereaza din lagar, prietenii care coboara targa pe acoperis) ne clarifica sentimentele contradictorii. Nu mai ironizam pe cei credinciosi, ci vrem sa ne integram in comunitatea lor plina de iubire. Fratii ne primesc cu bucurie. Suntem oitele ratacite, incantate ca au scapat de lupi si sunt in siguranta in staulul Tatalui. Acum o vreme radeam de conferintele crestinilor. Azi insa ne hranim sufletul, recuperand fiecare secunda. Ne bucuram de prezenta in cetatea noastra a ucenicului parintelui Arsenie Boca. Urcam o treapta catre Bethleem meditand la sfaturile parintelui Simeon Tudoran de la Alba Iulia: „Ne tot întrebăm de ce nu ne ascultă copiii, de ce fiica sau fiul nu mai sunt aşa cum au fost copiii când erau mai mici. Ce se întâmplă după ce ei s-au căsătorit? Nu se mai înţeleg, ce se întâmplă? Trebuie să intrăm neapărat, dacă vrem să scăpăm de necazuri în viaţa noastră, să le spuneţi copiilor dumneavoastră şi nepoţilor dumneavoastră, trebuie să intrăm imediat la cuminţenie, să ne cuminţim, să fim oameni împăcaţi cu Dumnezeu. Societatea aceasta ştie să trăiască frumos şi poţi trăi frumos şi să ai o temelie puternică la baza familiei, dacă într-adevăr îţi respecţi această chemare duhovnicească”. Sa ne traiti, harismatic parinte! Suntem contemporani cu Naşterea Mântuitorului? La aceasta actuala interogatie ne-a raspuns (urcandu-ne inca o treapta spre Bethleem) eruditul parinte profesor Stelian Tofana, in cadrul Dialogurilor TVR Cluj. Dincolo de orbirea provocata de lipsa de rugaciune, redescoperim un mare adevar: Hristos se naste pentru noi, redefiniti-va prioritatile!

Un mesaj din ieslea umila: “În lumea asta de noroi, Hristos e totul pentru noi…” Nu banul, nu puterea lumeasca, nu faima, ci doar Divinul Prunc! Suntem optimisti: “Azi am fost la un concert de colinde al grupului Iza. Cat timp o sa mai auzim astfel de muzica, nu-i totul pierdut” (Iulian Capsali). Mesageri adevarati ai heruvimilor bethleemici, ne-au transpus intr-o atmosfera paradisiaca. O deosebita bucurie, Adriana Dumitru: “Mă gândesc că sunteţi de acord că doar în limba română şi într-un colind poţi auzi astfel de versuri… Ce minune!” Atentie, sa nu cadem de sus: “Biruinţa nu-i obligatorie; obligatorie e lupta” (N. Steinhardt). Emotionant: “Unde este Dumnezeu, mamă? Unde este Dumnezeu, tată? Nu vedeţi că înnebunim fără El? Nu vedeţi că banii pe care ni-i daţi sunt bani de înmormântare a sufletelor noastre?” (Marius Iordachioaia)

Doamne, îndreptează-ne, precum o mamă duioasă îşi îndreptează copiii săi mici.
Dă fiecărui suflet să cunoască bucuria mântuirii Tale şi puterea ajutorului Tău.
Dă uşurare sufletelor chinuite ale poporului Tău şi pe noi, pe toţi, ne învaţă prin Duhul Sfânt, să Te cunoaştem pe Tine.
Se chinuieşte sufletul omenesc pe pământ, Doamne, şi nu poate să se întărească cu mintea întru Tine, pentru că nu Te cunoaşte pe Tine, nici bunătatea Ta.
Mintea noastră este întunecată de grijile lumeşti şi nu putem pricepe bunătatea dragostei Tale. Tu ne luminează. Milostivirii Tale toate îi sunt cu putinţă.
Tu ai spus în Sfânta Evanghelie, că morţii vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu şi vor învia. Aşa fă acum: ca sufletele noastre moarte să audă glasul Tău şi să învie, întru bucurie.” (Rugăciunea Sf. Siluan pentru lume)

Craciunilor sfintilor in inchisorile comuniste: “Dimineaţa, cum suna deşteptarea, trebuia să sărim prin pantaloni direct în bocanci. Cred că aveam cel mult 10 secunde pentru aceasta…
După care, înainte ca plantonul să ne poată lovi, să fim cu mâna pe cârpă (pe care noi o lăsam de cu seară la îndemână) şi începeam frecatul mozaicului în cerc, unul după altul, toţi cei izolaţi.
Frecatul se făcea în genunchi, iar în mod ritmic cu o mână frecam mozaicul, iar cu cealaltă făcută pumn trebuia să lovim pe cel din faţa noastră. Aşa aşteptam venirea terciului de dimineaţă.
La sosirea hârdăului cu terci trebuia să intrăm cu toţii pe burtă sub paturile care erau şi aşa destul de joase. Poziţia era de întins pe burtă cu mâinile la spate şi cu capul ridicat pentru a ni se introduce sub bărbie terciul fierbinte. La un semn trebuia să ne băgăm faţa în terciul care ne ardea şi să sorbim din gamelă.
N-aveam voie să ne servim de mâini, care trebuia să rămână la spate. Poziţia era extrem de chinuitoare. Terciul ardea, dar şi foamea trebuia satisfăcută, sorbind din gamelă.
La un alt semnal trebuia să terminăm. La întrebarea: A fost bun terciul ? Trebuia să răspundem: Groh… ca porcii. Eram consideraţi porci pentru că nu dădeam dovadă de ataşament faţă de reeducare.
Nu aveam voie să vorbim între noi, pentru că porcii nu vorbesc.
Mâncarea era aşteptată sub imperiul foamei, dar şi cu groaza manierei în care trebuia s-o servim.
Trebuia tot timpul să notăm pe coaja de săpun lucruri pe care nu le spusesem.
Spusesem că făcusem şi poezii legionare, că compusesem şi poemul “Rapsodia Maramureşului”…
Groaznic era momentul în care nu mai aveai ce spune şi trebuia să inventezi, întrucât ei tot nu te credeau că ai spus totul.
Sub această teroare unii au debitat inimaginabile aberaţii doar ca să poată scăpa de suplicii.
Se înjosiseră până a declara despre relaţii incestuoase în familie, despre aberaţii sexuale zoofile. Tot ceea ce putea fi mai obscen, mai groaznic şi mai puţin dicibil, considerând că doar-doar vor fi crezuţi.
Mulţumesc lui Dumnezeu că pe mine m-a ferit de asemenea nenorociri.
Trebuia să ajungi ca ţie însuţi să-ţi fie scârbă de tine. Câte unul era -în sfârşit- crezut şi trecut în cealaltă parte, unde trebuia să facă proba violenţei asupra noastră a celorlalţi.
Nu mai reţin numele şefilor de comitete care se perindaseră prin camere şi care au aplicat metode de teroare.
Într-o zi -ţin minte- cum am fost pus să stau într-un picior cu mâinile-n sus, iar după o perioadă de timp au pus pe mine haine, pături (cei reeducaţi aveau pături). Au îngrămădit pe mine un munte de lucruri, iar după ce transpiraţia începuse să curgă gârlă pe mine, m-au obligat să beau două gamele cu apă rece. Era evident că voiau să-mi provoace pneumonie. Dumnezeu, însă, a vrut altfel… ” (Aurel Vișovan – Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?)

Greu sa mai postezi alta idee dupa asa ceva… Incerc: Mama mă învăţa să fiu bun ca vioreaua, care, călcată în picioare, răspândeşte de sub piatră, mirosul ei. Doar ruga: “De tine se bucura, ceea ce esti plina de dar, toata faptura, soborul ingeresc si neamul omenesc, ceea ce esti biserica sfintita si rai cuvantator, lauda fecioriei, din care Dumnezeu S-a intrupat si prunc S-a facut, Cel ce este mai inainte de veci. Ca bratul tau, scaun l-a facut, si pantecele tau, mai desfatat decat cerurile l-a lucrat. De tine se bucura, ceea ce esti plina de har, toata faptura, marire tie!”

Parintele Catalin Dumitrean de la Sibiu ne ofera treapta poeziei:

“(pentru Dinu Criste de la Cluj, ca un semn de solidaritate în faţa tuturor celor care încă mai trag cu gloanţe în noi)
E vânătoarea celor fără noimă,
Şi puştile se zbenguie în silă,
Poeţii au muţit în plină doină,
Cu faţa prefăcută în argilă.
În pieptul meu un glonte stă şi cântă,
Petrece ca în vatră de poveste,
Şi sângele cu fierbere frământă,
Războiul care astăzi prigoneşte.
Când voi muri şi voi pleca la îngeri,
O veste le voi da ca o esenţă,
Şi ca un glonţ ce vine dintre plângeri,
Le voi vorbi de lumea mea dementă.
Căci totuşi dacă am ceva a spune,
Concluzie la viaţa mea spinoasă,
E că am fost lovit cu suspiciune,
Nu de cei răi, ci de cei buni la faţă.
Aşa mi-a fost blestemul de iubire,
Să mă sancţioneze fraţii înşişi,
Cei de un sânge şi de o simţire,
Şi nu-nţeleg ce au avut într-nşii.
Iar ghilotina mea a fost defectul,
De-a mă juca prea mult cu dăruirea,
Şi ei mi-au spus că îmi sporesc efectul,
Iar mâine m-au rănit cu părăsirea.
Acum pe front lumina se scumpeşte,
La noapte o să plângeţi după lună,
Adio,vă salut împărăteşte,
Soldaţii mei de lacrimă postumă!”

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *