Tristeţile Casianei

M-am simţit ruşinat. Ruşinat pentru că, de bine, de rău, nu sufăr de lipsuri şi duc o viaţă obişnuită. Ruşinat pentru că am libertatea de a fi eu însumi, fără nici o povară enormă pe umeri. Ruşinat în faţa maicii stareţe Casiana, de la Schitul Berca. Da, un loc de care n-a auzit nimeni şi care adăposteşte o comoară şi ascunde o dramă. Comoara este un ansamblu mânăstiresc unic, ridicat de Constantin Brâncoveanu, iar drama este neputinţa – naţională şi personală – de a lăsa în paragină ziduri, istorie, amintiri…
Valea Buzăului se deschide, largă, sub priviri. E frumos, e linişte, aşezările şi oamenii stau cuminţi sub aburul călduţ al unui început de primăvară. Sus, pe platoul de deasupra Bercăi, e însă o zarvă vizuală nemaipomenită. Ziduri groase de cărămidă, ca nişte pinteni ai nimănui, urmele unui palat brâncovenesc acoperit cu o şandrama de „tranziţie” made in secolul 20, mult mai jalnică decât ruinele însele şi complet ineficientă, o curte cheală de vegetaţie, o biserică pe mijloc, cu siluetă frumoasă, o căsuţă curată care adăposteşte chiliile şi cam atât. „13 basculante de gunoi am strâns din curte, cu mâinile astea. Când am pus gardul de sârmă între noi şi cimitir, oamenii s-au revoltat, că nu mai aveau unde să arunce murdăriile. De atunci, nimeni nu a mai urcat la biserica noastră”, spune cu tristeţe maica stareţă. Da, jos, la poale, este o biserică de parohie nou-nouţă, unde bercenii merg cuminţi la slujbe. Sus, nici preot-călugăr nu slujeşte permanent, pentru nu există chilie şi pentru dânsul…

Un Michelangelo valah
Supriza enormă a venit însă odată cu intrarea în pridvor! Mai întâi pisania, sculptată în piatră, ancadramentul măiestrit al uşilor, dar mai ales uşa, uşa în sine… O bijuterie de lemn de păr sculptat, cum numai în Oltenia brâncovenească de secol 18 am mai văzut. Totul original, inclusiv clanţa de fier masiv. Păşind în naos, uimirea a atins apogeul. Chiar la intrare te trezeşti faţă în faţă cu chipul neştiut aproape de nimeni al lui Pârvu Mutu, zugravul român a cărui operă se poate asemui – păstrând proporţiile şi tradiţiile – cu cea a Capelei Sixtine. Aici, pe aceşti pereţi, penelul celui care postea şi nu vorbea decât după terminarea lucrului (supranumit şi „Mutul”) a împreunat Cerul cu pământul, a liturghisit în pastel minunata poveste de dragoste a omului cu Dumnezeu. Ce emoţie, ce freamăt cuprinde ochiul la vederea chipurilor sfinte, la vederea lui Brâncoveanu însuşi! Marele sfânt şi voievod, ctitorul-martir poate fi privit în ochi. Ce-i drept, pictura este perfect păstrată, însă privirea omului nu poate dăinui mult în faţa sfântului, fără a se lăsa, plină de vinovăţie, în jos. Chiar şi aşa, cu ochii plecaţi de ruşine, observi pardoselile de piatră de râu, şlefuite şi îmbinate cu măiestrie, pe care maica stareţă le-a curăţat luni de zile, căci în perioada când biserica a funcţionat ca parohie a Bercăi, oamenii au aşternut un strat gros de carton asfaltic (!), care se topise şi se impregnase în paviment. Mai mult, ca sminteala să fie totală, aceiaşi enoriaşi au vopsit stâlpii de piatră sculptată, să-i facă mai frumoşi! Iarăşi, două maici au răzuit cu tenacitate vopseaua din fiecare nervură, de pe fiecare model. În prezent, prin interesul arătat de o singură oficialitate post-comunistă – secretarul de stat la Culte, Laurenţiu Tănase – biserica este plină de schele, care aşteaptă să revină restauratorii. Un miliard şi jumătate este preţul infim care trebuie plătit pentru ca restaurarea să fie dusă la bun sfârşit, mai exact 45.000 EURO – cât costă, să zicem, o limuzină de lux de la orice minister, care peste câţiva ani tot o rablă ajunge. Maicile, din cele două salarii minuscule, nu pot decât să supravieţuiască cu dificultate, darămite să mai poată face ceva în plus. De altfel, maica stareţă Casiana Paiu ne-a mărturisit cu durere că nu au primit nici măcar un leu de la firmele private sau de la sponsori individuali. Tot ajutorul dat de la Culte, prin d-l Tănase, a făcut ca acoperişul de peste palat să fie dres, iar în jurul incintei să demareze timid un Muzeu al Crucii.
Am părăsit uluit schitul Berca. Duminica aceea nu a mai fost atât de veselă, prânzul luat la pensiunea din apropiere ceva mai tăcut. Nu ştiu exact ce se poate face, dar tristeţile maicii Casiana mă urmăresc. La fel şi privirile mute ale lui Pârvu, aidoma scrutăturii cereşti a Voievodului, martirizat în continuare prin această ctitoria sa.

Răzvan Bucuroiu

Articol apărut în Lumea Credintei, anul V, nr. 3 (44) Martie 2007