LOADING

Type to search

Un artist creştin: Silviu Oravitzan

Ortodoxie si traire

Un artist creştin: Silviu Oravitzan

Share

Artistul Silviu Oraviţan (semnează Oravitzan) s-a născut în 1941, în localitatea Ciclova-Montană, ju­deţul Caraş Severin, dintr-o familie de învăţători. Este unul dintre cei mai notorii artişti plastici din România, lucrările sale fiind expuse în marile galerii şi muzee de artă ale lumii. Atelierul şi locuinţa sunt în Lugoj, iar iarna stă în Timişoara sau în StateleUnite, la familia băiatului său –  medic cardiolog.
Silviu Oraviţan lucrează de ani de zile la câteva teme predilecte, abordate în „n” variante, teme care sunt în legătură directă cu simbolistica creştină. Cru­cea, pătrate suprapuse, octogonul, ochiul divin, pâinea sacră etc., toate subiectele provin din tradiţia semnului, şi pot fi recunoscute pe orice meridian al planetei, ca aparţinând memoriei raiului pierdut al umanităţii.

După 1989 s-a construit şi s-a pictat mult în România. Avem exemple de artă creştină de bună calitate?
Răspunsul trebuie să conţină, de fapt, întrebările fundamentale legate de această temă. Bunăoară: de ce arată aşa planul unei biserici? De ce totul este aşezat pe o anumită simbolică? Care este tradiţia artei sacre? Ce legătură este între noi, pământenii, şi Cer? În fine, care este relaţia dintre pătratul terestru şi Ierusalimul ceresc? Mai departe – cum s-a ajuns la boltă, la octogon etc.? Pentru mine cea mai bună lecţie a fost privirea spre Biserica celor 1000 de ani, când eram cu toţii împreună. După un periplu pe care l-am făcut la Constantinopol şi mai departe, în Ca­padocia, ajungând apoi în Italia, la Ravenna, am înţeles multe din „rezolvările” propuse de arta sacră. Ştim că învăţăturile patristice îmbogăţesc şi nuanţează Biblia, cam până pe la Sf. Grigorie Palama; apoi, lucrurile încep să se îndepărteze… Aşa ştim că stau lucrurile la nivel teoretic, doctrinar, dar tot aşa stau şi în materie vizuală. Au apărut construcţii uimitoare, uriaşe, dar respectiva construcţie trebuie mai întâi să te „rezolve” pe tine.
Sub ce aspect?
Să fie o continuare a sufletului omenesc.
Bine, dar arhitectura actuală, „fără faţă” cum este numită, fără nici o identitate, este la mare vogă. Spaţii neutre în care omul a ajuns să se simtă bine…
Nu ştiu cât de bine se simte… Drama omului contemporan este depărtarea de centru, urmată de înscrirea pe orbite ameţitoare, „browniene”, în care fiecare se consideră centrul lumii, înarmat cu mica lui filozofie de buzunar. Aşadar, arta actuală poate să răspundă umorilor tale, filozofiei tale personale, dar asta nu te rezolvă în cazul în care, de fapt, eşti o piesă într-un angrenaj uriaş, şi eşti destinat unei anumite traiectorii. Adică ai un rost! Aşa şi construcţiile ecleziale de care mă întrebaţi. S-a construit foarte mult, este o adevărată revoluţie a betoanelor şi a termopanelor, o ieşire totală şi din formă, şi din conţinut, şi aşa fiecare o ia pe cont propriu. Am văzut pe iconostase, pe lângă „clasicele” vrejuri, şi floarea-soarelui că s-ar lega, chipurile, de soare şi de lumină! Este o confuzie totală! E bine că omul s-a întors, după 1989, la sacru, dar asta nu acoperă goliciunea filozofiei betoanelor. Meşterii populari au ajuns şi ei la o expresie de suprafaţă tip „Cântarea României”, care ţine de împopoţonare, de prost-gust.
De ce sunt îngăduite în spaţiul eclezial astfel de porniri „populare”?
Dar ce înseamnă popular? Termenul trebuie reabilitat. Eu provin dintr-o zonă în care arta populară este într-o aşezare a semnului care e simbol, de data asta: a rombului, care este, de fapt, pătratul. Rombul în volum este pătratul desfăşurat. Te întrebi de ce ţăranul acesta, în decurs de sute de ani, în ţesăturile lui, nu a pus nici măcar o floare? Vă daţi seama că a trăit şi el din plin: s-a bucurat, a fost trist, anotimpurile au trecut peste el… Arta ţărănească din regiunea mea desfăşoară nişte construcţii abstracte, care ţin de geometria pură.
Oare de ce?
Pentru că vine din memoria paradisiacă a omului, care a fost în rai. Construcţiile sunt echivalenţe ale unor forme ideale. Construcţia dumnezeiască este perfecţiunea. Echivalentul în costumele populare purtate la un evenimnent arată că omul îşi dă jos pielea cotidiană de pe el şi se îmbracă în lumină! Şi de aici, culmea, putem găsi corespondenţe la precolumbieni, la ja­po­nezi, la indieni.
Credeţi?
Da, pentru că apa asta freatică circulă peste tot în lume. Este o solidaritate a semnului, la nivel planetar. De unde? Din memoria colectivă a raiului. Acum, cu cât ne îndepărtăm de origine devenim mai originali. Pentru că apar variante proprii în care lumea devine un Babilon. Trebuie să fim conştienţi de arta noastră populară. Eu am expus în marile centre ale lumii, şi publicul m-a înţeles, pentru că am folosit semne universale. Aşa cred că Biserica este şi poate să fie universală, aici îl putem găsi chiar pe Hristos, pentru că El se întrupează în centrul lumii: pe Cruce! Iar Întruparea îl actualizează şi pe Adam, cel din rai, precum şi toată memoria despre origini a lumii.
Adică arta sacră are o prelungire care este arta creştină, reactualizată prin Hristos?
Exact. Am întîlnit culturi oponente doctrinar creştinismului, în care dacă pui pro­blema aşa, a semnelor originare, nu te simţi respins. Prin filonul acesta se duce dialogul, prin întoarcerea spre centru, care noi ştim că este Crucea…
Arta dvs. este, sub aceste aspecte, lipsită de originalitate?
Da! Grigorie de Nazianz avea o rugăciune zilnică: „Doamne, fereşte-mă de cel mai grav păcat: acela de a fi original!”. Originalitatea te aduce într-un perimetru care ţine numai de umorile tale şi care te scoate din orbită, din rânduiala lumii. Dar nefiind cu orice preţ original, să nu credem că devii un tip şters. Din contră! Devii o cutie de rezonanţă, capabilă să primească substanţa dumnezeiască, care este echilibrul, frumuseţea lumii.
Unde este alunecare din tradiţie, în cazul artei sacre româneşti contemporane?
Toate structurile creatoare sunt azi îmbolnăvite. Virusul? Originalitatea cu orice preţ. Toţi vor să depăşească principiul. De aici, fiecare o ia razna. Opera lor poate să fie, cel mult interesantă, dar nu te „rezolvă” sufleteşte cu nimic.
Care sunt contactele dvs. cu lumea eclezială?
Mi-am trăit copilăria în lumea mirifică a satului bănăţean curat. De fapt, toate ma­rile întrebări „spânzurau” deasupra satului acela: ce este moartea, naşterea, căsătoria etc. Adevărurile erau enunţiative şi totale, ca nişte sentinţe absolute. De asemenea, fiind o zonă montană, era o lume fără cer. Deasupra caselor erau doar cimitirul şi crucile. Aşa ajungi la miezul lucurilor, dar şi să înţelegi ce este simbolul: partea care rămâne la tine! Este ca şi cum am avea o piatră, spartă în două: o parte rămâne la dvs., o parte la mine. Acesta este semnul că ne-am întâlnit cândva: cele două jumătăţi care se potrivesc perfect. Simbolul uneşte. Mai mult, aş zice că o parte din piatră a rămas la noi oamenii: pătratul,  cru­cea etc; iar o parte a rămas la Dumnezeu.
Sunteţi în relaţii apropiate cu Arhi­episcopul Clujului, Bartolomeu Anania, care este şi „beneficiarul” unei cata­pesteme neobişnuite pe care aţi reali­zat-o la Nicula. Cum l-aţi cunoscut?
Am avut o expoziţie la Cluj, la Muzeul Naţional. M-am dus să-i pre­zint un album şi să-i dau o invitaţie. Dânsul, foarte direct, mi-a spus că nu poate veni, căci are „un pro­gram de fier”…
…De „ocnaş”, aşa cum îi place să spună…
…Exact. Dar că îmi urează succes la vernisaj. Am rămas cam decumpănit în antecamera sa. Surpriză însă, cu 5 minute înainte de vernisaj, mă pomensc cu Înaltul acolo. Şi nu oricum, ci dând la o parte lumea care se înghesuia să-i sărute mâna, să se uite curios la tablouri. Mai mult, a dorit să ia cuvântul şi a vorbit formidabil! Puţine persoane ca dânsul care să aibe cultul limbii… A ţinut o cuvântare despre lumină, despre metamorfozele luminii, în care până şi omul devine lumină. A amintit despre un nuc din curtea casei părinteşti, pe care îl privea îndelung într-o noapte cu lună plină. I se părea că arborele începuse să absoarbă lumina, şi strălucea mai tare ca luna. Încet-încet, a înţeles că şi el, copilul, se „contaminase” de lumină şi devenise el însuşi sclipire. De fapt, acesta este traseul isihast al luminii palamiste.
La puţin timp am primit invitaţia să-l vizitez la reşedinţa sa de la Nicula. Acolo am fost „omenit” cu toate cărţile sale. Am vrut să-i ofer o lucrare în contrapartidă, dar a spus că doreşte mai mult, ceva important. Dorea un iconostas al luminii, pe care l-am realizat ulterior la Nicula. M-a uimit însă că a plătit lucrarea integral din buzunarul propriu. Tocmai luase un premiu, şi toţi banii mi i-a dat mie pentru lucrare.
Vizual, cum puteţi defini amprenta Athosului?
Athosul e un loc de contemplaţie aşezat ca la o margine a lumii. E un teritoriu al luminii care trece de la icoană în sufletul tău, ca în povestea nucului a Înaltului Bartolomeu. La Roma, prin comparaţie, nu mă mai simt la marginea lumii; sunt în mijlocul ei, a lumii contemporane. Acolo, la Centro Alleti, erau călugări deschişi sincer dialogului cu Dumnezeu, dar prin tine. La Athos, monahii erau închişi în ei, căutându-L pe Dumnezeu, după regula isihastă.
La Vatoped am avut şansa să văd depozitul de icoane – cel mai formidabil muzeu în care am păşit! Imaginea Athosului însă nu se construieşte numai prin văz, ci prin toate simţurile, cu mintea şi cu inima. Dacă participi la o slujbă care începe la 4 diminiaţa după rânduiala lor, intri într-o biserică unde sunt numai lumini de candelă. Pereţii sunt ca un ecran mişcător, care devine respiraţie: cea a rugăciunii. Căci, în realitate, sunt zeci de călugări care stau în genunchi sau întinşi la pământ, majoritatea tineri, înalţi, slabi, în plină jertfă. Nu vezi mai nimic, şi din când în când simţi o fluturare şi auzi şoptit: Kirie eleison, Kirie eleison. Biserica este, de fapt, un veşmânt de rugăciune. Simţi vibraţia, şi după ce intră rugăciunea în tine, atunci ia amploare Liturghia. Veşmintele lor bogate sugerează plinătatea, iar dialogul stranelor creşte, devine extrem de puternic. Parcă se declanşează acolo al treilea război mondial, aşa de important şi puternic se mişcă toţi! De-abia când apare soarele – lumina fizică – parcă se rupe vraja, în sens simbolic, evident. Dar duci şi la masă cu tine starea aceea de nedescris, aşa încât m-am pomenit cu un codru de pâine în poală, dat de călugări, căci parcă nu mă mai puteam întoarce la starea mea obişnuită. Ce schimbare interioară îţi poate oferi Sfântul Munte!

Articol apărut în Lumea Credintei, anul IV, nr. 1 (30) Ianuarie 2006

1 Comment

  1. Ruxandra Nuta 18 octombrie 2017

    Imi cer scuze ca sunt o ignoranta si nu am stiut pana acum nimic despre marele artist Silviu Oravitzan. Am citit aricolul si sunt foarte impresionata de raspunsurile acestuia si imi doresc cu ardoare sa vad catapeteasma creata de acesta . Imi declar totodata admiratia pentru Arhiepiscopul Clujului, Bartolomeu Anania, care, stiu de la tatal meu, preot, ca a fost un om de mare cultura si acest lucru se dovedeste prin deschiderea lui spre arta adevarata, inspirata de Lumina si Intelegerea Divina.

    Răspunde

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *