Un dar de la Dumnezeu
8 septembrie 2011
Share
Catalin Dumitrean
În zorii zilei m-am întâlnit cu Hristos. Eram atât de frământat de neputinţele mele, de păcatele vieţii, de durerile lumii, încât credeam că toamna aceasta vine ca un imens proces de conştiinţă ce-şi caută osândiţii. Şi deodată, ce minune, ce sublim, ce vis real. Domnul stătea în faţa mea. Blând, ruginiu, sfielnic şi blajin în privire.
Am închis ochii şi am rostit: Tu Doamne, chiar aici? Ce cauţi pe acest drum de viaţă?
Iisus şi-a lăsat mâna dreaptă pe obrazul meu, m-a mângâiat uşor şi tăcând mi-a arătat frunzele toamnei căzute din înaltul semeţilor pomi.
Am privit instantaneu în jos, pe caldarâm, acolo unde mii de frunze se amestecau cu pasul trecătorilor grăbiţi.
Iisus s-a aplecat uşor, a idicat o frunză şi mi-a dăruit-o, nu înainte de a-mi zâmbi liniştit. Pentru prima dată eram străpuns de ochii Săi: Ce ochi Doamne, ce ochi!
Văzduhul părea să-mi străbată fiinţa şi mii de îngeri doxologeau o cântare frumoasă, dar greu de desluşit. Am luat frunza cu mîna tremurândă. Pe obraz lacrimi calde cădeau pline de graţie şi fidelitate. Domnul m-a mai privit încă o dată. Apoi m-a binecuvântat şi s-a făcut nevăzut.
Am simţit că lumea este parcă alta. Mai bună, mai simplă, mai frumoasă. Că nimic nu moare, că totul există din dar, că oamenii pot să iubească şi să ierte mereu. Gândurile mele de dinainte dispăruseră. Eram doar eu, lumea şi cerul. Iar în mână ţineam o frunză ruginie de toamnă divină.
***
Fiecare drum spre Bucovina înseamnă un drum spre pridvorul cerului nostru naţional. Biserica Ortodoxă a făcut cu câţiva ani în urmă gestul special şi imens de a-l canoniza pe Domnitorul Ştefan cel Mare. A fost primul semn de normalitate după decembrie 1989, în contextul în care afirmarea naţionalismului, pentru cei mai mulţi dintre compatrioţi, nu mai apare astăzi ca o necesitate, ci mai degrabă ca un gest pietist. Iată însă că, împotriva tuturor dogmaticilor sentimentalişti care atacă „ortodoxia patriotismului” acel gest al Sfântului Sinod, arată că Duhul Sfânt ne cere şi o altfel de atitudine decât aceea a „evalviei adâncite” şi a „îmbunătăţirii duhovniceşti” pe care o adeptă practicanţii dreptei credinţe. Adică, cu alte cuvinte, e cazul şi timpul să ne mai gândim şi la valorile istoriei şi ale pământului nostru secular. Să fim deci roâmâni autentici, apărători ai neamului şi ai bisericii noastre.
Merg spre Bucovina pe drumurile grele ale ţării şi mă gândesc la datoriile morale personale pe care le am în faţa lui Ştefan cel Mare, în faţa unui Eminescu sau a românilor din aceste teritorii, care refuză să se cosmopoliteze, deşi foarte mulţi au plecat în bejanie în lumea cea largă. Am plecat spre Suceava, ca un „înaintemergător” al Cenaclului Lumină Lină şi sunt dornic de a vedea cât mai repede mânăstirile şi simbolurile propriei noastre identităţi. Ard ca o torţă de jale, gândindu-mă că timpul trece şi noi înşine facem fiecare foarte puţin pentru viitorul neamului românesc. Autoturismul mă duce parcă spre însăşi miezul cuvântului „român”. Şi de aceea drumul spre Bucovina e de fapt drumul spre propria mea fiinţă şi spre iubirea de voi!
Merg spre Bucovina pe drumurile grele ale ţării şi mă gândesc la datoriile morale personale pe care le am în faţa lui Ştefan cel Mare, în faţa unui Eminescu sau a românilor din aceste teritorii, care refuză să se cosmopoliteze, deşi foarte mulţi au plecat în bejanie în lumea cea largă. Am plecat spre Suceava, ca un „înaintemergător” al Cenaclului Lumină Lină şi sunt dornic de a vedea cât mai repede mânăstirile şi simbolurile propriei noastre identităţi. Ard ca o torţă de jale, gândindu-mă că timpul trece şi noi înşine facem fiecare foarte puţin pentru viitorul neamului românesc. Autoturismul mă duce parcă spre însăşi miezul cuvântului „român”. Şi de aceea drumul spre Bucovina e de fapt drumul spre propria mea fiinţă şi spre iubirea de voi!
