Un ierarh roman erou

In spatiul public, adesea, au loc polemici legate de Biserica. Preoti, monahi, Ortodoxia ca piedica modernizarii, scandaluri si interpretari tendentioase,Catedrala Mantuirii Neamului, CIP-uri si sfarsitul lumii sunt maruntiti cu patima si etichetati cu nepasare. Cel mai adesea „pietrele” sunt aruncate catre umbre. Cei care acuza ataca spre a lovi, brava, impresiona, reduce pata frustrarii. Cei care apara Biserica par a apartine unei alte lumi. Si cu toate acestea, credinta noastra este singura in masura sa ofere modele.

Pornind de la stirile raspandite cu entuziasm de media, despre criza, mi-am amintit de istoria unui ierarh al Moldovei, demn de pretuire pentru numeroase virtuti dar, inainte de orice, pentru curajul de a ramane el insusi indiferent care ar fi fost bulboanele timpului. Vladica Anastasie Crimca este un erou. Nu doar pentru ca, in prima parte a vietii, a imbratisat cariera armelor, renuntand sa urmeze cariera de negustor a parintelui sau. In lupte a excelat potrivit marturiilor contemporanilor sai, curajul si loialitatea bucurandu-se de pretuirea domnilor tarii. Nici pentru ca, dupa ce a cunoscut gloria, s-a retras la Putna, devenind monah, ingaduind ca incrucisarea armelor sa fie mistuita de pravila din chilie.Inaintea sa o facuse si un Ilia Moromets. Nici macar pentru ca a inaltat o manastire asemenea Imnului Acatist -Dragomirna, truda impletindu-se cu evlavia si cu smerenia. Poate nici pentru ca, neuitand pe cine slujeste, a mustrat domn pentru inchinarea bisericilor Moldovei Sfantului Munte si a sprijinit infaptuiri marete ale unui Mihai Viteazul sau Miron Barnovschi. Ci pentru ca a infiintat primul spital public din Moldova. Urmand, desigur, pilda Sfantului Vasile cel Mare dar si urmandu-si constiinta. Pentru ca in definitiv, sfintenia este pasirea ferma pe ape. Stiind incotro te indrepti. Stiind ca pe acest drum, deloc neted, nicicand nu pasesti singur. Ctitoria sa, miniaturile ce au ramas ca semn al respiratiei unui veac vorbesc prea putin despre arta si , inainte de orice, despre iubire. Ca si Cazania Sfantului Ierarh Varlaam. Ca si Psaltirea marelui Dosoftei. Toti trei, efigii ale aceluiasi secol – al XVII-lea, in care Europa este modelata de trufii, vise si ideologii, in care razboaiele capata alt chip iar vorbele alta greutate. Parte ale acelei lumi, Mitropolitul Anastasie refuza sa i se incredinteze. Nu este al ei. Ea insa ii apartine in masura in care nu isi ingaduie sa uite pe Cel pe care Il slujeaste. Pentru ca in definitiv, dincolo de (de)mitizari se afla luciditatea. Masura. Si lipsa dedulcirii cu iluzii.

Avem nevoie de modele. Anastasie Crimca ar putea sa fie unul dintre ele. Prin miezul existentei sale – lupta permanenta, curajul de a zidi, incredintarea celor savarsite voii Domnului si nefrangerea inaintea parelniciilor. Pentru ca, traim cu adevarat doar daruindu-ne. Doar astfel suntem liberi.

Prof. drd. Vincentiu Dascalu