LOADING

Type to search

Ortodoxie si traire

Un om ca o pâine caldă

Share

Avea cam 1,50 înălţime şi lăsa impresia că tot timpul era aşteptată undeva, aşa că se grăbea. Călca uşor, ca un fulg, şi, până făceai tu doi paşi de om normal, ea era în avans cu vreo patru. Te lăsa cu vorba neterminată atunci când pomeneai de vreo treabă în celălalt capăt al satului şi până te dezmeticeai, ea ajunsese deja acolo. Era veselă, râdea cu poftă, vorbea uneori în versuri, spunea o mulţime de vorbe pe care eu le reproduc azi şi oamenii se amuză! Eram mică, creşteam într-o familie numeroasă, aveam o mulţime de treburi de făcut şi eram în minoritate. Toţi ceilaţi erau băieţi. Aşa se face că mama, în goana ei de a ne şti îmbrăcaţi şi sătui, nu avea timp să ne acorde suficientă atenţie fiecăruia, cu atât mai puţină mie, care se pare că aveam nevoie cât toţi ceilalţi. Trebuia să stau pe lângă ea să observ de câteva ori şi apoi trebuia să încerc să fac şi să-mi iasă: o ciorbă, o cămaşă călcată, o farfurie spălată.

Deşi am încercat încă de pe la 13 ani, ciorba s-a încăpăţânat să-mi iasă perfect abia pe la 16 ani când a trebuit să hrănesc trei băieţi care ne zugrăveau. Între ei era unul care mai mult se uita după mine decât la ce făcea pe perete şi pe mine treaba asta nu mă deranja deloc! Cele mai deştepte femei din zonă: mama şi bunica au speculat simpatia reciprocă şi au considerat că ăsta este momentul meu de glorie: le voi găti singură prânzul. Degeaba lacrimi şi suspine că mă fac de râs, că ştiţi că mie nu-mi iese ciorba bună, că nici nu prea mă simt bine dacă e să fiu sinceră… n-a contat,  şi-au căutat de treabă prin grădină şi m-au lăsat dărâmată lângă aragaz. Atâta am gustat din ciorba aia că nu greşesc dacă spun că a rămas trei sferturi din cantitate până a ajuns la masă, dar am rămas şi-n istorie şi-n inima cuiva cu o biată ciorbă de legume. Nu mai ştiu ce gătisem felul doi, dar reţin că am vrut să-i uimesc şi cu o plăcintă, ceea ce am şi făcut, doar că, fascinantul domn, plecând prin curte cu bucata de plăcintă în mână şi speriindu-se brusc de un câine răsărit de nicăieri, a considerat că bucata aia îi va salva viaţa şi a dat-o câinelui! Cum nu fusesem nici eu prea încântată de ea, l-am înţeles!

Mama obţinuse o specializare în făurirea  foilor de plăcinte, o priveam uimită cum întinde o foaie cât roata tractorului depăşind cu mult marginile mesei şi atât de fină încât ai fi citit relaxat o pagina de ziar prin ea. Prin foaia mea citeai doar în Braile, din pricină de grosime şi încreţituri. Bunica, văzând frustrarea mea a început să poftească săptămânal tot felul de dulciuri dar pe care nu avea şi chef să le facă, aşa că mă căuta şi mă ruga s-o ajut să facă ceva. Ajutatul meu se concretiza în a-mi lega un şorţ după gât şi a-mi aduce în faţă toate cele necesare iar eu, înainte să-mi dau seama, frământam deja ceva.

Ea mă încuraja şi mă călăuzea cu sfatul ei preţios de pe marginea patului din bucătărie, în timp ce-mi vorbea de viitorul meu luminos şi mai zicea ea ceva de fericirea bărbatului… nu prea înţelegeam eu. De la ea am învăţat să fac tot felul de lucruri, în bucătărie şi în afara ei. Datorită ei ştiu azi ce înseamnă lucruri de mult apuse: fus şi tors, război de ţesut, suveici, plante de grădină. Cu ea băteam câmpurile şi învăţam flori şi plante de câmp pe nume, identificam lanurile, norii, aromele florilor, ale ploilor şi ale anotimpurilor seara în amurg.

Din pricină de aglomeraţie pe-acasă, o perioadă bună din viaţa mea am dormit la ea. Mă duceam seara şi plecam dimineaţa. În acea perioadă primisem o maşină de scris de care eram încântată până la stele. Avea o bandă jumătate neagră, jumătate roşie şi mă despărţeam cu greu de ea.

Abia aşteptam seara când puteam, în sfârşit să-i toc creierii mărunt bunicii însirând litere una în spatele alteia pe foi albe. Bunica tricota şi citea în fiecare seară, eu făceam gimnastica degetelor şi a creierului pe butoanele maşinii de scris. Uneori, îşi ridica ochii de pe carte, mă privea lung şi zicea blând: „o să ajungi directoare mamă, cu atâta scris”! Avea întotdeauna pe masă câteva cărţi, peste care-şi punea, atunci când termina de citit, Biblia ei, una cu litere mari şi cu coperţi tocite şi am observat că de fiecare dată când eu puneam o carte de-a mea peste ea, atunci când se ridica din pat o lua şi o muta dedesubt. Avea respectul acela pentru cărţi pe care-l mai vezi doar la unii bătrâni azi.  Atunci când eram acolo şi ne pregăteam de culcare, bunica îngenunchea lângă pat şi se ruga mult. Stătea acolo micuţă şi firavă şi îşi mişca buzele într-un dialog mut, ştiut doar de ea. Gestul ei îmi dădea siguranţă, ea termina rugăciunea si apoi îmi mai povestea câte ceva până adormeam.

În unele seri, când ajungeam mai târziu la ea o auzeam vorbind şi neştiind dacă e cineva în cameră mă opream puţin în spatele uşii să îmi dau seama ce se întâmplă. Aşa am aflat de câteva ori că atunci când nu era nimeni în jur, ea se ruga cu voce tare şi de foarte multe ori plângea. Neîndrăznind să întrerup momentul, am stat acolo şi am ascultat cea mai frumoasă rugăciune din viaţa mea, una în care ne-a luat la rând pe ţoţi, nume cu nume şi ne-a aşezat în mâinile lui Dumnezeu, rugându-se pentru vieţile noastre, pentru viitorul nostru, pentru slăbiciunile pe care ea le vedea în noi, pentru mântuirea noastră. Seara în care am aflat asta a fost tulburătoare. Ea făcea asta seară de seară. Mi s-a legat sufletul de ea iremediabil. A fost singura bunică pe care am avut-o şi privind în urmă acum, îmi dau seama că nici nu mai aveam nevoie de alta.

Bunica se pricepea la oameni. Atunci când am adus acasă un băiat care mă plăcea dar  nu prea ştia pe ce lume trăieşte, bunica l-a studiat cu atenţie şi după ce el a plecat mi-a zis scurt: „Astuia îi mânâncă câinii pâinea din mâna, mamă!” Ea nu avea nevoie de mult studiu ca să ştie dacă un om e de încredere ori ba.

Într-o zi însorită de început de mai, a stat aproape toată ziua la poartă, privind în susul şi în josul şoselei, vorbind şi bucurându-se cu trecătorii, privind lumea şi lucrurile ca şi cum ar fi urmat să plece într-o călătorie. Seara ne-a zis că se simte un pic rău, s-a aşezat pe pat, a adormit şi a doua zi dimineaţa a încheiat socotelile cu viaţa, tăcut, cuminte, liniştită şi senină aşa cum fusese toată viaţa ei.

I-au rămas toate lucrurile aşa cum le lăsase cu o zi înainte, ca şi cum plecase în grabă de-acasă şi ele o aşteptau cuminţi să se întoarcă. Asta a fost mai greu de suportat decât pierderea ei. Fiecare lucru început de ea şi lăsat aşa tăia în carne vie. A fost omul pe care l-am iubit cel mai mult şi m-a iubit deplin, aşa cum unele bunici ştiu să facă. Deşi sunt deja cinci ani de-atunci, camera ei a rămas neatinsă.

În casa aceea nu mai locuieşte nimeni, dar când am nevoie de linişte şi de răspunsuri, caut cheia şi mă duc în camera bunicii. Acolo câteva cărţi stau cuminţi încă pe un capăt de masă, Biblia ei e acolo deasupra tuturor, martor tăcut al unor timpuri când bucuria mea era întreagă, rotundă, mare ca o pâine pe care ea o scotea din cuptor, o rupea în bucăţi şi ne-o împărţea privindu-ne încântată în jurul unei farfurii cu must fiert.

Şi de-acolo, din acea cameră am curaj din nou să ies şi să înfrunt lumea. Nimic nu poate fi prea greu, nimic nu poate fi prea trist, nimic despre care Dumnezeu să nu ştie, fiindcă bunica a avut grijă în fiecare seară să-i spună despre noi.

de Monica Mălina Diaconu, din Corbu, jud. Constanța, studentă la Universitatea Ovidius Constanța
(material preluat de pe grupul www.facebook.com/groups/Antiparenting/)

 

sursa: www.stiripentruviata.ro

1 Comment

  1. Ioan 23 octombrie 2018

    Nu este om să nu aibă astfel de amintiri, dar dvs. va dăruit Dumnezeu acest „talant” de a le orna, a le da „gust”, a merge la inima cititorului. Să vă ajute Domnul să-l înmulțiți !

    Răspunde

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *