LOADING

Type to search

Ochi în ochi cu Hristos

Ortodoxie si traire

Ochi în ochi cu Hristos

Share

Aud clopotele bisericii Sfântul Spiridon, din cetatea spitalului şi mă uimeşte intervalul de septimă în care sună. Să se fi contaminat de limbajul sirenelor de Salvări?! Este spitalul în care a început agonia tatei şi unde mi s-a predat, fără pretenţii didactice, lecţia cea mai grea a smereniei. În cele zece zile, petrecute pe un scăunel lângă patul lui, medicii, infirmierele, preotul mi-au demonstrat că tata putea fi iubit şi îngrijit mai mult decât o făcusem eu, copilul plecat departe. Fără supărare, am reuşit să accept că orice străin este capabil de sentimente mai bune şi de o comportare mai frumoasă faţă de tata, decât am fost eu în stare să-i arăt, de-a lungul întregii lui vieţi. Ca şi Tatăl Ceresc, el nu s-a plâns, ci s-a străduit să-mi surâdă, după ce n-am fost în stare să-l mai recunosc, căutându-l prin mai multe saloane de spital. Într-o lună slăbise 30 de kg, pielea i se lipise de pomeţii obrajilor, proteza dentară îi căzuse pe pătură, de parcă ar fi aparţinut altcuiva.

Este duminică. La sfânta Liturghie se citeşte parabola Fiului Risipitor.

„Cum ţi-ai petrecut vremea în care puteai să-mi arăţi iubire”, mă întreabă icoana Mântuitorului, cu glasul tatei. Căci nu este vorba de bogăţii, ci doar de cheltuirea vieţii zilnice. „Cu fiecare păcat, plecăm tot mai departe de Tatăl, de Patria Cerească”, spune minunatul părinte, în cuvântul de învăţătură.

Începe Heruvicul, aştept cu încordare să mi se poruncească, lasă grija ta uitată! Am observat că, niciodată lunea nu-mi mai fac liste cu alergări de făcut, cu îngrijorări de păstrat, căci ele se aşează firesc şi se rezolvă uşor, după Voia Domnului. Iar sufletul rămâne liber, ca să-L caute şi să-L iubească. Este un paradox: iubirea care exclude îngrijorarea. Şi totuşi, astăzi, i-am găsit rezolvarea: rugarea împreună, Ochi în ochi cu Iisus. El mi-a sugerat cu blândeţe: „Toată iubirea pe care n-ai reuşit să i-o arăţi tatei, ad-o la Mine. Şi nu te mai simţi vinovată… Eu te iubesc.”

Din mulţimea care tixeşte Catedrala, desluşesc glasul celor două fete, ce cântă vocea a treia a corului, cu toate fioriturile din partitură. Mă bucur că nu ezită, că nu intră înainte, ci fac un perfect ritenuto, de parcă ar avea dirijorul în faţă. Simt cum le iubesc, căci armonia muzicii psaltice şi dorinţa de-a o asculta, privind chipuri care-şi înalţă vocea în rugăciune, au făptuit asupra mea, cu ani în urmă, pescuirea minunată. Aşa m-am îndrăgostit de Tine, Doamne, ăsta-i năvodul cu care m-ai prins.

Cred că Cerul este o strană uriaşă, în care sufletele noastre, mai înghesuite decât suntem acum în biserică, devin capabile să cânte laude necontenite Domnului.

Cu cât, în viaţă, ne suportăm mai greu apropierea, cu atât suntem mai departe de această strană a deplinei armonii.

Străbat iar oraşul cu o sută de biserici şi clopotele lor sună firesc, acordate în intervale majore, deschizând raiul minunării, celor care ies de la sfintele slujbe, ba chiar şi unora care n-au fost. Chiar cu glasul lor poate începe, într-o zi, pescuirea. Poate de aceea, sunetele lor îmi par astăzi, o plasă argintie, aruncată peste lume.

…Scriu în biblioteca tatei, cu creioanele încă ascuţite de el, simţind cum întreaga casă se umple de bucuria iertării. În trenul de întoarcere, iau bilet la clasa a doua, căci aglomeraţia nu mă mai sperie. Doar să pot citi, să mă pot ruga… Găsesc mai multă linişte, mai puţină aroganţă, nimic nu mă deranjează în gesturile sau înfăţişarea străinilor cu care călătoresc. Ba chiar descopăr că femeia din faţa mea îmi seamănă. Are aceleaşi asimetrii ale chipului, o anumită discreţie a vocii şi un copil de seama celui lăsat de mine acasă. O vocaţie neaşteptată a prieteniei mă face să-i surâd.

Mă scald în Iubirea Tatălui şi sufletul meu, pe care-l simt mai mic decât un copil de şase ani, se lasă cuminte antrenat pentru Strana Cerească.

 

Elena Frandeş

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *