LOADING

Type to search

Ortodoxie si traire

Unde va grabiti?

Share

Evitaţi îmbulzeala şi vorbăria. Aşa ne sfătuieşte cel ce a trecut peste vămi, direct în rai: avva Petroniu Tănase de la schitul athonit Prodromu. Şi ne mustră la fiecare slujbă: Unde vă grăbiţi? De ce nu gustaţi din bucuria întâlnirii cu Tatăl? De ce evitaţi tocmai liniştea, singura pe care ar trebui să o căutaţi?

De ce umblaţi după fleacuri, uitând de canonul de rugăciune? De ce vă plângeţi pentru ghimpele din trup, dat vouă ca să nu vă trufiţi? Fiţi iubitori, tăcuţi şi smeriţi, ca să dobândiţi pacea inimii. Aprindeţi rugul credinţei şi nu permiteţi să mocnească în voi ura.

Dorul vostru să fie după desăvârşire, nu după amăgiri lumeşti. Preţuiţi luciditatea şi abnegaţia. Ortodoxia vă cheamă, vă îndrumă, vă călăuzeşte, vă lumineză. Nu părăsiţi Calea, ci părăsiţi orgoliul. Meditaţi la sfinţenia Domnului şi binecuvântaţi-L.

Nu memoraţi lozinci fără conţinut, ci prezentaţi imagini vii, secvenţe de viaţă, care să dea mărturie despre credinţa voastră. Rugaţi-vă să recunoaşteţi duhul autentic al credinţei, frumuseţea şi adevărul şi nu vă cramponaţi de zvonuri deşarte şi de ştiri prea „vesele”. Rugaţi-vă în linişte, meditaţi la bunătatea divină, iubiţi fără limită şi nu vă lasaţi pradă invidiei.

Răspundeţi afirmativ chemării Mirelui Hristos. Nu amânaţi Întâlnirea. Nu preferaţi surogatele. Nu grăbiţi convorbirea cu Tatăl. De ce vreţi să ieşiţi mai repede din audienţă? La ce să vă întoarceţi? Unde să vă duceţi? Aici e hrana voastră, nu rămâneţi flămânzi din cauza grabei nejustificate. De ce vă plângeţi că vă e sete, când aveţi apa vieţii, după care nu mai însetaţi? De ce sunteţi obosiţi, câtă vreme sunteţi îmbrăţişaţi de Dăruitorul odihnei.

De ce sunteţi fără vlagă, dacă aţi primit energia cea mai puternică, harul Sfântului Duh? Pentru că graba v-a stricat treaba. Aţi scurtat canonul de rugăciune, iar frazele nu s-au mai „lipit”. V-aţi risipit în deşertăciuni, v-aţi pripit să evadaţi tocmai din locul şi starea pe care trebuia să nu le mai părăsiţi niciodată. La fiecare rugă, Învierea este martora voastră. Nu o ejectaţi, ca să nu pierdeţi nădejdea.

Nu mă mai grăbesc „când o pace adâncă mi se revarsă în suflet şi nici un vânt potrivnic nu o tulbură, din străfundurile inimii cu un simţământ plin de recunoştinţă se înalţă: Bine eşti cuvântat, Doamne!” Mulţumesc, Stelian Gomboş: „Când chipul senin al unui frate şi cuvântul lui iubitor mă întâmpină şi inima tresaltă de duhovnicească bucurie, un glas tainic dinlăuntru murmură: „Bine eşti cuvântat, Doamne!”. În faţa Sfântului Prestol când inima se topeşte înaintea milostivirii celei negrăite a Stăpânului, un fior adânc suspină: „Bine eşti cuvântat, Doamne!” Uneori însă, nori negri şi ameninţători se ivesc pe cerul cel lăuntric şi un vânt vrăşmaş vrea să mă învăluie… Atunci cu spaimă, inima-mi rosteşte: „Al Tău sunt eu, mântuieşte-mă!”. Când piciorul şovăie şi este ameninţat cu alunecarea în prăpastie, un strigăt de ajutor izbucneşte: „Al Tău sunt eu, mântuieşte-mă!”. Când vrăşmaşul îmi dă târcoale, să mă înghită, inima înfricoşată caută pe Domnul: „Al Tău sunt eu, mântuieşte-mă!” Şi aşa, adeseori: în chilie, la biserică, la lucru, la masă, pe cale, mă văd ca la spovedania cea de taină din faţa Stăpânului şi în inimă răsună cele două refrenuri: „Bine eşti cuvântat, Doamne! Al Tău sunt eu, mântuieşte-mă”.

Dacă ne grăbim la rugăciune, râvna Casei Tale nu ne mistuie încă. Dacă glumim cu lucruri serioase, suntem amatori de râsul lumii. Dacă nu depăşim bârfa „Popa fură banii”, postim degeaba: nu am ştiut unde să căutăm ortodoxia. Să rămânem copii sinceri, inocenţi, care vor doar să Îl iubească pe Dumnezeu. Să nu înlocuim rugăciunea cu vorbitul la telefon (pr. Cătălin). Ci să ne vărsăm durerea în Psaltire, să devenim o lacrimă de cer (Slavă lui Dumnezeu, Care i-a dat un asemenea har părintelui sibian!).

Priviţi: sfinţii Trofim, Savatie şi Dorimedont, sărbătoriţi pe 19 septembrie, au refuzat să aducă jertfe idolului Apolo. S-au grăbit spre Cer. Au ajuns la Nuntă. Spre chemarea Mirelui să ne grăbim, nu spre scurtarea rugăciunii. Nici leul din arena romană nu s-a grăbit să îl devoreze pe cuviosul părintele nostru Zosima, pentru că acesta avea arma rugăciunii puternice şi îmblânzea fiarele.

Unde vă grăbiţi? Spre nelinişte, anxietate, depresie, nemulţumire? Rămâneţi în Casa iubirii. Savuraţi fiecare secundă de har, pocăiţi-vă, spovediţi-vă, împărtăşiţi-vă. Şi nu vă veţi mai ruga singuri: permanent Maica Domnului va lăcrima alături de voi!

Nici de data aceasta, Vali nu se grăbeşte: „Ce faci când îţi dispare cheful de citit, când trăieşti o lene infinit mai mare decât forţele motivaţionale, când zilele cad într-o critică stare de inerţie? Ar părea natural să cazi în haos, să laşi lucrurile să se întâmple, să te axezi pe mersul acasă, pe număratul zilelor până acasă, iubind ploaia ce-ţi aduce zeci de ore de somn, după zeci de nopţi nedormite, în sute de ore vorbite cu atâta patimă, adorând chipul frumuseţii. Aşa e natural, să trăieşti complexitatea liniştii din toamna nordică, să opreşti melancolie în uimirea de a fi, convingând mintea să aţipească de muzică, de literatură, de film şi scrieri. Uneori uiţi de toate, acceptând doar somnul pentru acele perfecte vise ce nu ştiu distanţa sau limite. Oricum, aşa arată blânda melancolie, din care doar scrisorile ştiu drumul spre casă.”

Recitesc „Primejdia mărturisirii”, de N. Steinhardt (cu autograful părintelui Ioan Pintea). Găsesc multe-multe nectaruri: promit să revin. Fraţilor, dacă nu suntem într-un rost duhovnicesc, suntem pierduţi (pr. Iustin Pârvu). Părintele de la Petru Vodă ne mărturiseşte: „Nu, nu obosesc, pentru că îmi este tare dragă acestă permanentă şi dulce aşteptare pe tărâmul duhovniciei.” Avva nu se grăbeşte, nu se trufeşte, ci iubeşte, după modelul Mirelui Hristos. Părintele duhovnic ne îndeamnă să căutăm cât mai degrabă urcuşul: „Apăi, cine va nădăjdui cu toată fiinţa sa la mântuire şi se va înarma cu post, cu rugăciune, cu nevoinţă, cu retragere în sine, acela cu siguranţă va găsi calea.”

Vedeţi, ne grăbim la rugăciune, ca să nu pierdem emisiunile TV. Până şi mâncarea e pe fugă, tot în faţa ecranului. Suntem într-un reality-show de tipt voyeurist: alţii o duc mai rău ca noi, constatăm la fiecare jurnal funebru. Ne repezim copiii, îi abandonăm pe scările internetului. Şi tot noi ne mai mirăm de ce ne înjură. Dar când ne-au văzut ultima dată în genunchi? Unde sunt casele în care se mai citeşte astăzi Psaltirea?

Cei care nu se grăbesc la rugăciune au mult mai mari şanse să evite nenorocirile şi accidentele stupide. Sunt mai vigilenţi, mai cumpătaţi, mai liniştiţi, mai fericiţi. Preţuiesc Filocalia şi paraclisele, nu se complică cu griji multe, ci rămân simpli şi curaţi la suflet. Orice conflict cu ei este imposibil. Domină doar prin capacitatea mare de iubire pentru toţi. În colonia de la Galda, o singură celulă, dar ce celulă: Valeriu Gafencu, Marin Naidim, Ioan Ianolide, Virgil Maxim!

Să trăim în aşa fel, încât până şi dricarului să îi pară rău că ne duce la groapă (Marin Naidim). Contează atitudinea pe care o avem în faţa morţii! Tăcerea mormintelor ne îndeamnă la meditaţie: să nu ne grăbim spre viermi. Să redescoperim „cartea salvatoare” e Elenei Frandeş: „Războiul nevăzut” („Citind-o, mă umpleam de speranţă… inima bate din nou”).

Marius Matei

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *