Uşa pocăinţei deschide-ne nouă

M-au impresionat nişte cuvinte, în Predica recentă a lui Pater Mihail: „ Tatăl nu-şi părăseşte nici fiul drept şi mândru, nici pe cel păcătos şi căit… Cu această pildă a fiului risipitor, Hristos îi mustră pe cei care se îndreptăţeau să judece, arătându-le iudeilor făţarnici, că nu dreptatea, împletită cu aroganţa şi dispreţul de ceilalţi este plăcută Domnului. Singura intrare în Împărăţia Cerurilor este pocăinţa.” 

Ştiind asta, am putea alege în avantajul nostru. De ce ne este mai uşor atunci să jucăm rolul fiului „drept şi mândru”, atât în relaţia cu Tatăl, cât şi cu aproapele?! Nu că Hristos l-ar respinge, dar drumul spre El e mai lung.

A-l judeca pe cel de lângă noi ne-a devenit o a doua natură. Şi măcar de l-am judeca drept, dar orice frază emisă despre făptuirea lui( cel mai adesea bună, căci fiecare se străduieşte, în felul său, să-şi cultive talantul), se transformă în defăimare. Sar zece pe cel care vorbeşte despre Iubire, să-l sfătuiască să tacă, să-şi îngroape harul, căci strălucirea lui le face rău la stomac. Dacă cel cu har nu pricepe de intimidare( o băşcălie, acolo, a la Caragiale), încep scuipăturile, ferocitatea de maidan, comparaţia cu alţi scriitori, mai mult sau mai puţin canonici.

„Taina pocăinţei trebuie s-o actualizăm zilnic, prin orice rugăciune şi faptă bună”, ne sfătuieşte în continuare minunatul Pater Mihail. (Cer iertare, n-am reprodus cu acurateţe, ci din memorie, din predica sfinţiei voastre).

Şi noi ce facem?! Ne cheltuim puţina limpezime a minţii, nu ca să citim, nu ca să ne rugăm, ci ca să facem faţă unor conflicte, care tind să compromită un nevinovat. 

De ce nu sunt în stare să mă ţin deoparte, de ce nu tac?! mă întreb de la o vreme. Trebuie să uit pilda samarineanului milostiv şi să trec mai departe, când văd cum un bărbat în rasă neagră îi sare pe la spate altuia, purtând acelaşi fel de veşmânt şi încearcă să-l doboare. Mi-am compus şi o rugăciune, care să mă ajute să rezist, să nu mă mai bag. Iat-o:

Sfinte Mihaile, cel care îmi vei întâmpina sufletul la plecarea din această lume, cel care conduci cetele îngereşti împotriva răutăţii demonilor, am nevoie de ajutorul tău. Ia de la mine duhul războinic cu care mă trezesc să apăr vreun inocent, ci tu însuţi apără-l, căci prea se tulbură sufletul meu, războindu-se cu cei care-i prigonesc în toată ziua pe iubiţii Domnului. Şi nu-mi socoti mie aceasta păcat al nepăsării, ci neputinţă de a păstra în sufletul meu nemernic şi pacea rugăciunii şi elocinţa împrăştierii răutăţii dintr-o făptură care, din pizmă şi cu batjocură, atacă pe alta, chiar în clipa când, prin scris sau rugăciune, aceasta se deschide spre Hristos şi aproapele. Dă-mi să întrezăresc, chiar în sufletul duşmănos, spuza sub care acela a lăsat să se stingă Iubirea şi Adevărul. Iar cuvintele mele să nu fie de întoarcere a batjocurii, ci suflu de înviere a dragostei aceluia către Domnul.

Dar rugăciunea n-a lucrat. Nici aroganţa agresorului în rasă, coborâtă la un limbaj de maidan( „râd sănătos văzând cum şi-o înfipt vrasmashu coada între rândurile revistelor creştineşti”) , nici smerenia celui ce-şi recunoaşte o vină care nu este a sa nu mă pot face să tac. Sub chipul celui scuipat pe nedrept recunosc fără greş surâsul plin de iubire al Mielului. Mi-e cu neputinţă să mă lepăd de El, să nu-i întorc iubirea, să nu-i spun un cuvânt de consolare. Mi-e cu neputinţă să nu arăt că L-am recunoscut. Şi parcă-i aud şoapta:

– Trist este sufletul Meu până la moarte…

Elena Frandeş